Indecizia

„De fapt, nu mi-am început încă viaţa cea nouă. Imi imaginez doar, o anticipez, o visez, o simt aproape, îi simt răsuflarea caldă în ceafă şi felul în care mă lasă îngheţată şi paralizată de gânduri. Mă gândesc mult, din ce în ce mai mult la ea, ce o să fac, cum o să mă mişc şi o să respir în ea, cum o să am aer să dau şi altora din ea, cum nu o să fie deloc prea târziu pentru mine. Mă gândesc dacă totuşi nu e mai bine să renunţ, să amân din nou, să fiu laşă cum am fost de atâtea ori, să mă complac, să îndur, să cred doar în minunile şi schimbările altora şi în ale mele deloc, să mă las prinsă în continuare de iluziile deşarte care mi-au îmbătrânit tinereţea şi să mă prefac că sunt omul cel mai puţin captiv din lume. E omenesc la urma urmei. Resemnarea e umană. Se iartă, se acceptă, se trece peste, se trăieşte cu ea. Dar cum să-mi ascund ochii când mă privesc în oglindă şi cum să le suport tăcerea şi mâhnirea? Cum să fac să nu le mai aud reproşul că nu am avut curajul să încerc mai mult?
Ruşinea… nu ar exista decât faţă de mine, regretele nu mi le-aş auzi decât eu, promisiunea nu aş juca-o în picioare decât în faţa mea, neputinţa nu mi-aş reproşa-o decât în mine. Mai sunt doar câteva zile până când o să renunţ la multe, o să spun “nu” anumitor dorinţe doar de dorul de a le vedea aievea pe cele fără de a căror împlinire nu mai pot să mai trăiesc. Doar de nu aş fi atât de indecisă… dacă nu mi-ar fi atât de groază că schimbarea o să vină în rău şi nu în bine, dacă nu mi-ar atârna cocoaşa asta de amintiri şi trecut care mă apasă dureros chiar atunci când indecizia se evaporă, dacă nu mi-ar fi atât de frică de singurătatea de-a binelea sau ca binele pe care-l invoc mai des şi mai rău decât pe Dumnezeu să fie de fapt… nimic.”
http://www.garbo.ro
Acestea sunt cuvintele reale, ale unei persoane reale.
O persoană care a ales, în lipsa unei alte decizii, să-şi disece şi să-şi examineze propria neputinţă de a alege. O exhibiţionistă operaţie pe creier, fără anestezie, în faţa oglinzii.
Poate că dacă ar exista un organ care să acumuleze incapacitatea noastră de a decide, de a alege, şi dacă l-am putea vedea bolnav, tumefiat şi tinzând să invadeze întregul organism, poate că atunci ne-am preocupa mai mult de această boală.
Poate că am inventa chiar o operaţie pentru asta.
De ce este atât de greu să alegem?
Pentru că de cele mai multe ori decizia nu este evidentă – altfel nu am mai avea de ce să ne gândim atât la ea. Pentru că până când ajungem la ea, decizia, trebuie să gândim. Trebuie să privim în interiorul nostru, să ne spargem coaja şi să intrăm înăuntru. Să vedem cine şi ce suntem acolo, ce dorinţe şi nevoi neexprimate şi neconştientizate îşi desăvârşesc alchimia, pentru a răbufni apoi în comportamente nevrotice sau aşteptări pe care nu ni le explicăm (nici nu ne punem măcar problema înţelegerii sau explicării lor) dar pe care le îndeplinim stereotip, într-un ritual vicios al îndepărtării de propria persoană.
De cele mai multe ori în luarea unei decizii, argumentele pro şi contra pentru ambii iepuri sunt echilibrate. In plus, una din decizii este întotdeauna mai comodă, iar una implică o doză mai mare de risc.
Decizia, dacă este luată, reprezintă învingătorul în lupta continuă care se duce în sufletul nostru, între dorinţă şi apărare. Nu este o luptă uşoară, iar armistiţiul, în acest conflict, îl reprezintă nevroza.
Până la urmă, atunci când ai de luat o decizie, cel mai bun lucru pe care poţi să îl faci, este să iei decizia bună. Sau, un alt lucru, mai puţin bun pe care l-ai putea face este să iei decizia proastă. Şi cel mai rău lucru pe care îl poţi face este să nu iei nici o decizie.
Am auzit de multe ori expresii conform cărora „timpul le rezolvă pe toate”.
Nu, timpul nu rezolvă nimic în locul tău. Timpul care se scurge nu aduce decât uitarea, ştergerea, îndepărtarea de momentul sau situaţia în care trebuia să decizi. Şi de dorinţele tale. De tine însuţi.
Uneori poţi constata că, după o vreme, situaţia s-a echilibrat din nou şi nu mai e nevoie să iei vreo decizie. Da, dar nu timpul, ci alţii au luat decizii în locul tău şi au modificat circumstanţele. Şi pe tine.
Atunci când venim în această lume primim două bunuri, inestimabile amândouă. Doar atât: o bucată de timp şi liberul arbitru. Puterea de a decide ce facem cu şi în interiorul timpului care ne-a fost acordat. Aceste daruri sunt pentru viaţa noastră interioară exact ce sunt pentru corpul nostru respiraţia şi pulsul. Ai renunţa la vreuna dintre ele? La care?
Atunci, de ce ai renunţa la puterea de a decide pentru tine?
Dumnezeu a făcut lumea perfectă. Universul este perfect în măreţia şi complexitatea sa.
Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, ceea ce înseamnă, logic, că deciziile pe care le luăm sunt cele mai bune decizii pe care le-am putea lua în condiţiile date.
Nu-ţi fie frică, decide pentru tine!
*****************************************************************************************************
Ţi s-a întâmplat vreodată să amâni o decizie suficient de mult încât să devină şi mai complicată decât la început? Cum ai depăşit momentul?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: