O dilemă modernă

Pornind de la un caz real (un pacient al unui psihoterapeut american a avut o tentativă de suicid după ce a scris despre asta pe un site şi pe un blog), ediţia on-line a ziarului The Washington Post din 30.03.2010, publică un articol incitant referitor la o interesantă dilemă etică: dacă psihoterapeuţii pot sau nu pot să participe la reţelele virtuale de socializare (Facebook, My Space, blogosferă, etc) sau să-şi „caute” pacienţii pe internet.

Problema care se pune în discuţie este aceea a eticii „întâlnirii” cu pacienţii în această lume virtuală, în care nu mai există graniţa distinctă, solidă şi materială a uşii cabinetului, care în lumea reală separă ceea ce este profesional de ceea ce este personal, sau a căutării intenţionate de date şi informaţii despre aceştia.

Noi, psihoterapeuţii, nu ne facem nici un fel de iluzii: pacienţii noştri ne caută pe internet, adună date şi informaţii despre noi, pe care apoi le evaluează, ceea ce poate modifica uneori substanţial atât „ratingul” unora dintre noi (motiv pentru care ne convine să fim vizibili pe internet) cât şi maniera în care se formează şi decurge relaţia terapeutică.

Pe internet există în momentul de faţă o cantitate variabilă dar de regulă destul de mare de informaţie despre fiecare terapeut. Informaţie ce ilustrează cariera de psihoterapeut, dar şi informaţie anterioară acesteia. Informaţii favorabile, dar şi informaţii nefavorabile.

Pe undeva, acest acces al pacientului la informaţii despre noi, dincolo de faptul că se constituie ca un drept al său, ca şi consumator de servicii, îi poate crea acestuia o stare de echilibru: doar şi noi culegem informaţii (şi cât mai multe) despre el, despre viaţa şi relaţiile sale. Bineînţeles, în mod direct, într-un cadru şi în scop profesional.

Revin acum la subiectul articolului: poate, în sensul de „este etic” ca psihoterapeutul să facă acelaşi lucru? Să citească blogul clientului său? Să-i acceseze conturile din diverse reţele? Poate socializa cu clientul său în mediul virtual? Poate terapeutul să caute on-line informaţii prin care să verifice sinceritatea şi congruenţa dintre clientul din cabinet şi cel din viaţa reală?

Două mari asociaţii americane de profil s-au grăbit să răapundă: American Psychiatric Association şi American Psychological Association.

În cele ce privesc căutările de informaţii despre clienţi, au dat un răspuns a la Pilat din Pont: sigur că se poate, dacă asta este în interesul clientului şi nu ca urmare a curiozităţii terapeutului.

In cele ce privesc însă socializarea în mediile virtuale cu clienţii, răspunsul a fost cvasiunanim: No way! Au existat chiar păreri care să afirme necesitatea „abstinenţei” de la consumul de socializare virtuală.

Care este părerea ta?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: