Nu stii niciodata…

Candva am lucrat intr-o fabrica. Acolo l-am cunoscut pe Misu. Mare si zgomotos, gata oricand sa spuna bancuri sau sa faca mici farse colegilor. Misu era seful de gasca. Mai era si Petre, care il urma neconditionat.

Si tot acolo l-am cunoscut pe Vasile. Era ceva mai in varsta decat noi, ceilalti, tacut si foarte retras. Niciodata nu manca impreuna cu noi in pauza de masa. Vasile purta aceeasi pereche de pantaloni peticiti si decolorati de vreo trei ani. Niciodata nu intra in jocurile noastre, nu radea la bancuri, aparea ca foarte indiferent la tot ce se intampla in jurul lui, asa cum statea tacut la umbra unui copac din curte. Vasile era, cel putin pentru noi in frunte cu Misu, un subiect natural pentru glume si farse, parca nascut pentru asta.

Astfel incat, Vasile trebuia sa se astepte oricand sa gaseasca o broasca vie in gentuta cu gustarea sau un paianjen mort in basca veche. Dar de fiecare data, Vasile trata astfel de situatii cu umor.

Intr-o zi, Misu si-a luat cateva zile libere pentru a merge la vanatoare. Bineinteles, Petre s-a dus si el. Au promis ca daca vor vana ceva, ne vor aduce fiecaruia cate o bucata de vanat.

Astfel incat am fost cu totii foarte entuziasmati cand am auzit ca s-au intors si ca au vanat un caprior. De fapt, am auzit mai mult decat atat, pentru ca Petre, ca intotdeauna, nu s-a putut stapani sa nu ne spuna ca va urma o farsa nemaipomenita. Subiectul, bineinteles, Vasile.

Misu a transat capriorul si a facut cate un pachetel pentru fiecare dintre noi. Si apoi, pentru a pune in scena marea farsa, a mai facut un pachet mai mare, special pentru Vasile, in care a impachetat cu grija urechile, coada si copitele animalului.

In pauza de masa Misu ne-a impartit pachetele. Fiecare am primit cate o bucata sanatoasa de carne, pe care am admirat-o deschizand pachetele, si fireste ca i-am multumit lui Misu. Pachetul cel mare a fost lasat la urma. Petre dadea deja in foc, aproape ca nu-si mai putea stapani rasul, in timp ce Misu se pastra serios. De, era omul zilei!

A impins pachetul cel mare peste masa, pana unde putea ajunge el, si apoi, fiecare l-am impins mai departe spre Vasile, care era asezat, cum ne si asteptam, singur, la celalalt capat al mesei lungi.

Am asteptat cu totii sa vedem ce o sa se intample si ne distram deja de-acum de reactia lui Vasile.

Dupa cum v-am spus deja, Vasile nu era vreun vorbaret! Daca ar fi sa judecam dupa vorbele scoase de el, nici nu ai fi stiut vreodata daca se afla in preajma noastra sau nu. Nu cred ca in acesti trei ani a scos mai mult de o suta de cuvinte. Asa ca am fost de-a dreptul uimiti de ceea ce s-a intamplat atunci.

Vasile s-a ridicat, a zambit prietenos catre Misu, cu fata iradiind de o lumina pe care nu o mai vazusem pana atunci. Abia atunci am remarcat ca ochii ii jucau in lacrimi. Marul lui Adam ii juca in sus si in jos, si a durat cateva secunde pana cand si-a recapatat controlul.

-Am stiut ca nu vei uita de mine, a spus Vasile, adresandu-se lui Misu, cu recunostinta in glas. Esti mare si galagios, faci mereu glume pe seama mea, dar am stiut dintotdeauna ca esti bun la inima.

A inghitit in sec din nou si ne-a privit pe rand pe toti.

-Stiu ca nu prea am stat impreuna cu voi in anii astia, oameni buni, dar va asigur ca nu am vrut defel sa fiu nepoliticos. Vedeti voi, acasa am noua copii si o sotie bolnava, tintuita la pat de patru ani. Si nu se va face mai bine niciodata. Si atunci cand ii este foarte rau, stau treaz langa ea toata noaptea, ca sa ii port de grija si sa o ajut. Si cea mai mare parte a salariului meu se duce pe medicamentele ei si pe plata consultatiilor si tratamentelor medicale.

Copiii fac si ei ce pot ca sa ajute, dar credeti-ma, e foarte greu sa le asigur o hrana indestulatoare, de care au nevoie la varstele lor. Poate ca voua vi s-a parut caraghios pana acum ca in fiecare pauza de masa ma retrageam singur sub copac sa mananc. Cred ca mi-a fost rusine de voi, pentru ca de cele mai multe ori, intre feliile de paine ale sandwichului meu, nu se afla nimic.

Dar astazi simt ca pot sa fiu cu voi, ca pot sa va spun toate astea.

Vreau sa va spun cat de mult inseamna pentru mine si pentru ai mei bucata asta de carne pe care mi-a daruit-o Misu. Poate mai mult decat pentru oricare dintre voi… In aceasta seara…, si cu greu, cu ochii inotand in lacrimi, continua: …in aceasta seara, copiii mei vor avea parte, dupa foarte multa vreme, de o masa adevarata.

Si spunand astea, Vasile a inceput sa desfaca sfoara care lega pachetul lui cel mare. I-am privit pe Misu si pe Petre care, la inceput, nu prea l-au ascultat pe Vasile, dar apoi au devenit tot mai atenti. In ultimele clipe au incercat sa se intinda spre pachet, dar era deja prea tarziu, Vasile tocmai desfacea ambalajul si-si privea cu ochii sai mari, cadoul.

A examinat cu atentie fiecare bucata, fiecare ureche, copita, coada. Le-a rotit pe fiecare parte.

Scena asta trebuia sa fi fost partea cea mai vesela, dar nu radea nimeni.

Dar ceea ce a urmat, ne-a impietrit pe toti: Vasile a ridicat privirea spre cer si zambind, a spus simplu:

-Multumesc!

Intr-o tacere desavarsita, fiecare dintre noi s-a ridicat si si-a depus propriul pachet pe masa, in fata lui Vasile. Ne-am indepartat tot in tacere, preferand fiecare de aceasta data, sa ramanem singuri.

Nu mai lucrez in acea fabrica si nici nu mai stiu nimic de Vasile.

Dar ceva am invatat in acea zi: am invatat sa fiu intotdeauna bun si bland.

Un detaliu mic si nesemnificativ pentru mine poate fi oricand cheia problemelor din viata cuiva.

Nu stii niciodata cu ce probleme se confrunta omul din fata ta…

Tu stii?

5 responses

  1. ghilvaci gabriela mariANA | Răspunde

    da .EU STIU si EU SUNT… MULTUMESC PRIETENE

  2. Nu stiu! Dar imi e bine si mie cand sunt buna si blanda cu ceilalti! Asta stiu.

  3. Nu stiu, dar daca se intimpla sa stiu, ajut acea persoana din tot sufletul fara sa astept nimic in schimb.Nici macar recunostiinta.

  4. Florica Rotarescu | Răspunde

    Simplu si direct la suflet. Din pacate uitam destul de repede sa fim buni si blanzi si e nevoie ca cineva sa ne aminteasca.
    Multumesc Radu

  5. nu stiu. as vrea sa stiu ca sa pot ajuta, dar ne-am indepartat prea mult noi, oamenii, incat problemele, necazurile, durerile coplesitoare preferam sa le tinem ferecate in suflet. Prea putin sunt cei care ajuta, dar si mai putin sunt cei care cer ajutor. De ce?! Nu stiu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: