Cu celebritatea la psihiatru (1)

Cu câteva luni în urmă, o ştire apărută în presa internaţională anunţa cu surle şi trâmbiţe că în creierul multor oameni există anumiţi neuroni activaţi selectiv la vederea lui Oprah Winfrey şi Halle Berry (mi-e şi frică să mă întreb cine le activează românilor neuronii!). Forţa celebrităţii sau ciudăţenie a minţii umane? Greu de spus. Cert este că, potrivit oamenilor de ştiinţă, protagoniştii lumii spectacolului deţin nu numai capacitatea de a penetra foarte profund în creierul nostru, ci şi (vai!) pe aceea de a rămâne acolo o perioadă de timp nedeterminată.

Unde dai şi unde crapă

Realitatea este că atunci când echipa de cercetători condusă de Rodrigo Quian Quiroga de la Universitatea Leicester din Marea Britanie s-a apucat de acest gen de experimente, în urmă cu patru ani, n-a avut nici pe departe intenţia de a cerceta consecinţele neurologice ale culturii obsedate de celebrităţi în care trăim: obiectivul oamenilor de ştiinţă a fost acela de a vedea în ce mod sunete şi imagini distincte pot declanşa reacţii ale unor zone cerebrale specifice, pentru a înţelege mai bine felul în care funcţionează memoria umană.

Aşadar, în primele experimente, Quiroga a utilizat electrozi implantaţi în creierele unor pacienţi suferind de epilepsie cu scopul de a studia activitatea individuală a neuronilor. Puşi în faţa unor fotografii cu celebrităţi, animale, dar şi obiecte şi chiar monumente, a reieşit că unii dintre neuronii acestora au devenit neobişnuit de „selectivi”: unul s-a activat atât la vederea mai multor fotografii ale actriţei Halle Berry (chiar şi la una în care actriţa purta masca de Catwoman) cât şi la desene sau numele ei scris pe-o hârtie; alte celule cerebrale au răspuns în feluri specifice similare la Jennifer Anniston sau turnul din Pisa.

Dar nimic din studiul lui Quiroga nu a indicat că o anumită celulă este unica care se activează la vederea lui Halle Berry, şi nici că doar Halle Berry e capabilă s-o activeze.

Celula bunicii

Rezultatele studiului au fost însă surprinzătoare şi pentru că au părut a susţine aşa-numita „teorie celulară a bunicii”, un paradox propus de biologul Jerry Lettvin pentru a demola tendinţa unora dintre cercetători de a simplifica la extrem felul în care creierul stochează informaţii. Levin a ilustrat pericolul de a face acest lucru printr-un neuron ipotetic – celula bunicii (the grandmother cell), care-o reprezintă pe aceasta şi care s-ar activa doar când crezi că ai văzut-o, ridiculizând aşadar posibilitatea ca astfel de celule să existe, întrucât în acest caz ne-am epuiza rapid stocul de neuroni disponibili şi ar fi catastrofal (cel puţin pentru biata bunică).

Mai curând, creierele noastre codează obiecte prin tipare de activităţi, distribuite către un anumit grup de neuroni, care permite setului de celule cerebrale de care dispunem să facă faţă cu semnificativ mai multe concepte. Există probe ale acestui fapt în cel mai recent studiu al lui Quiroga, în care omul de ştiinţă a descris fiecare neuron care răspunde selectiv la câte un „concept abstract”. De această dată el a înregistrat activitatea a peste 750 de neuroni din zona cerebrală denumită hipocamp, iar la unul dintre voluntari a fost izolat un neuron care a devenit de o mie de ori mai activ la vederea chipului sau numelui lui Oprah Winfrey; ce-i drept, acelaşi neuron a răspuns şi la conceptul de Whoopi Goldberg, dar într-o măsură mai mică.

Ba chiar, la un alt voluntar, un neuron s-a activat de 300 de ori mai puternic decât ceilalţi ca reacţie la vederea unor fotografii cu însuşi Quiroga. Având în vedere că cercetătorul nu-i cunoştea dinainte pe niciunul dintre participanţii la experiment, acest lucru fost interpretat drept o dovadă a rapidităţii cu care acest tip de reprezentări se formează la nivel cerebral.

De „reality show” se moare

Dacă însă vorbim despre cultul celebrităţii şi obsesia pentru faimă – o temă extrem de actuală, „diagnosticul”psihologilor şi psihiatrilor atrage tot mai des atenţia în ultima vreme asupra ceea ce pare a fi devenit valoarea de bază a societăţii de azi: ideea că a trăi fără a fi faimos este ca şi cum nu ai trăi deloc, perspectiva că realitatea „adevărată” este în ultimă instanţă cea a reality show-urilor.

Pe 11 noiembrie 2008, după ce a fost eliminată din emisiune, Paula Goodspeed, o fostă concurentă în reality show-ul American Idol, s-a sinucis luând o supradoză de droguri în faţa casei cântăreţei Paula Abdul, preşedinta juriulul, al cărei vot „de blam” i-ar fi decis eliminarea din emisiune.

Şi pe britanicul Simon Foster, participarea la Wife Swap (un fel de „Schimb de Mame”) l-a costat scump. Mai întâi şi-a pierdut nevasta (care l-a părăsit pentru altul luându-i copiii), apoi casa şi în cele din urmă slujba. A fost găsit mort, în urma unei supradoze de droguri.

Cu câteva luni înainte, la mii de kilometri distanţă, pe continentul indian, o tânără în vârstă de 21 de ani, Tania Saha, s-a prezentat la castingul unui talent show având în buzunar o sticluţă de otravă pe care s-o bea în eventualitatea că nu va fi admisă. Nu a fost admisă.

In 2007, Cheryl Kosewicz, procuror din oraşul american Reno, Nevada, dar şi concurentă la Pirate Master (un reality show despre piraţi care se desfăşoară la bordul unei corăbii), şi-a pus capăt zilelor după ce a fost eliminată în urma televotingului, nu înainte totuşi de a-şi fi luat adio de la fani pe MySpace.

Şi Nathan Clutterha, un tânăr în vârstă de 26 de ani, a decis să-şi ia viaţa aruncându-se de la o înălţime de 30 metri (de pe o antenă de telefonie mobilă), după ce a participat la Paradise hotel 2 (reality show în care un grup de tineri trăieşte într-un hotel de cinci stele şi trebuie să reziste la tentaţiile unor chelneriţe provocatoare). Există şi exemple de persoane care au decis s-o termine cu viaţa chiar înainte să-şi vadă visul cu ochii: precum Najai Turpin, care şi-a tras un glonte în cap de Ziua Sfântului Valentin, cu câteva săptămâni înainte de începerea filmărilor la The Contender, un reality show ambientat în lumea turneelor de box.

Concluzia la care au ajuns specialiştii este că toate acestea sunt adeseori consecinţa unor deliruri paranoide produse la unele personalităţi mai fragile de experienţa de a trăi o perioadă de timp în faţa camerelor de luat vederi şi în unele cazuri, chiar şi doar de anxietatea produsă de perspectiva de a o face.

In secolul 21, nici psihoza nu mai e ce-a fost

De la isteria lui Freud la depresia considerată de specialişti noul „cancer al secolului”, psihiatria ne-a demonstrat că şi boala psihică urmează „mode” pasagere, gata să fie înlocuite imediat ce apare una nouă. Acuzaţi că sunt principalii responsabili ai faptului că tot mai multe alterări banale ale comportamentului oamenilor sunt definite drept dereglări psihiatrice (fenomen al cărui scop ar fi doar acela de a direcţiona capitaluri către industria farmaceutică) specialiştii explică însă că bolile psihice sunt tot cele de odinioară, doar manifestările îşi schimbă „faţa” potrivit contextului istoric, social şi cultural. Prin urmare, dacă ţi-e dat să suferi de delir de grandoare zilele acestea, cel mai probabil n-o să te crezi Napoleon, ci Bill Gates.

Delirul The Truman Show sau Sindromul Truman cum i se mai spune, a ieşit la rampă anul trecut în Statele Unite şi Marea Britanie, pe măsură ce psihiatrii din ambele ţări au făcut publice cazuri de pacienţi psihotici care îşi descriu vieţile ca fiind copii la indigo a celei lui Truman Burbank, personajulul principal din The Truman Show (1998), interpretat de Jim Carrey. Specialiştii spun că şi alte filme ai căror protagonişti trăiesc în lumi ireale sau sunt persecutaţi de forţe malefice – inclusiv „The Matrix”, „Edtv” şi chiar filmul făcut în baza cărţii „1984” a lui George Orwell au apărut în conversaţiile cu pacienţii psihotici; dar premisa din The Truman Show („Cum ar fi dacă ai fi privit în fiecare moment al vieţii tale?”) este izbitor de asemănătoare cu ceea ce pacienţii descriu ca fiind experienţă proprie.

Raportarea la personaje imaginare din ficţiuni cinematografice nu trebuie însă să ducă cu gândul la cazuri neverosimile: psihiatrii le-au observat în mod direct la pacienţi şi le-au descris drept deliruri cu nume specifice: delir de schimbări climatice, delir de internet, respectiv delirul Truman Show .

Prin urmare, psihoticii secolului XXI pot refuza să mai bea apă pe motiv că apa este contaminată sau că gestul lor epuizează pe vecie rezervele hidrice ale planetei, sau să gândească că sunt urmăriţi de spioni militari sau filmaţi în mod constant de camere video şi că toţi cei din jurul lor participă la un reality show de proporţii. In cazul delirului de internet, pacienţii încorporează de obicei world wide web-ul în gândurile lor paranoide, temându-se că net-ul le monitorizează şi controlează vieţile.

Aceste deliruri au alimentat dezbaterile de gen „cine a fost primul, oul sau găina?”, mai precis dacă sunt cele citate cazuri de paranoia clasică, conformate substratului socio-cultural, sau este ceva în neregulă cu mijloacele de comunicare precum reality show-urile şi internetul care îi face pe oameni s-o ia razna?

Delirul conspiraţiei

„Cel mai probabil, aceşti oameni ar suferi de deliruri oricum”, declara în New York Times Joel Gold, profesor universitar şi psihiatru la Bellevue Hospital Center din New York, care a întâlnit patru cazuri de persoane internate în spital din 2002 până în 2004 cu delir de Truman Show. De altfel, cei care au botezat astfel boala sunt chiar Joel Gold şi fratele lui, Ian Gold, psihiatru la McGill University din Montreal.

Cei doi specialişti, care în prezent lucrează la o carte pe tema delirului Truman Show, sunt de părere că ceea ce distinge această dereglare de altele este faptul că antrenează întregul univers al pacientului, în care orice lucru real este de fapt ireal. Alte dereglări sunt în mod specific foarte precis focalizate – „mi-au pus un microcip în creier, „extratereştrii vor să mă răpească”, „am fost dus pe Marte” -, iar aceste situaţii ireale devin reale în mintea pacienţilor. „Familia şi toţi cunoscuţii mei joacă în scenariu, o şaradă a cărui unic scop este să concentreze atenţia întregii lumi asupra mea”, i-a spus un pacient doctorului Gold. Altul i-a povestit că a făcut un drum la New York special pentru a vedea dacă Turnurile Gemene sunt încă în picioare, întrucât deşi văzuse distrugerea lor pe 11 septembrie la televizor, credea că face parte din „conspiraţia” menită a-l persecuta.

Un mod de a privi delirurile şi halucinaţiile bolnavilor psihici este acela că ei doar duc la extrem ceea ce-i îngrijorează de fapt pe toţi oamenii normali. Pacienţii schizofrenici şi paranoici pot lua frici comune – cum ar fi cel al furtului identităţii pe internet – pentru a le amplifica.

„Există însă o vorbă care spune că doar pentru că eşti paranoic nu înseamnă că cineva nu te urmăreşte”, considera medicul Jeffrey A. Lieberman, preşedinte al Departamentului de Psihiatrie de la Columbia University.

Şi totuşi, în ultimă instanţă, abordarea predominantă în psihiatrie este că un delir este doar un delir, psihoza e psihoză, iar scenariul este neesenţial. Frica, mania persecuţiei şi cea a grandorii sunt trăsături statice ale gândirii maniacale, cred mulţi specialişti. Cum ar veni, dacă pe parcursul Celui De-al Doilea Război Mondial de exemplu, un psihotic ar fi crezut că vecinii erau nazişti, în timpul Războiului Rece, el ar fi zis că este urmărit de spioni de la K.G.B. sau C.I.A.; după cum acelaşi bolnav, în perioada de după 11 septembrie ar fi fost persecutat de un membru Al Qaeda.

„Influenţele culturale nu ne spun nimic fundamental despre delir”, spune şi Vaughan Bell, psiholog la Institutul Psihiatric de la King’s College din Londra, care a tratat o serie de pacienţi convinşi că făceau parte dintr-un reality show tv. „Putem examina influenţa televiziunii, a computerelor, a jocurilor pe computer sau a rock-ului, dar aceste lucruri nu ne dezvăluie noi forme de boală psihică”, precizează el.

Sursa: aici

Un răspuns

  1. Radu, you got the highest marks- very well written and conceived. Congrats!
    viorica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: