Cu celebritatea la psihiatru (2) – metamorfoza

Dacă acum celebrităţile sunt create exclusiv de media, şi adesea după criterii discutabile, a existat totuşi şi-o vreme când faima unui personaj era considerată recunoaşterea legitimă a unei valori atestate.

Individul? Un vehicul!

Anna Oliverio Ferraris, psihoterapeut şi profesor de psihologie la Universitatea La Sapienza din Roma, studiază de mulţi ani raportul pe care copiii şi adulţii îl instaurează cu mass-media şi influenţa pe care aceasta o exercită asupra publicului. In lucrarea ei intitulată „Metamorfoza unui succes virtual”, ea ne aminteşte despre acele vremuri demult apuse, când convingerea comună era că faimei trebuie să-i corespundă merite speciale, virtuţi şi competenţe speciale. „Oamenii simţeau nevoia să înscrie personajul apărut pe scena publică într-un flux structurat de evenimente. Ii atribuiau semnificaţii universale. Mulţi vedeau în el întruparea unui semn divin, alţii fructul unei dedicări personale sau produsul unor calităţi excepţionale”.

Prin urmare, eroii erau faimoşi pentru curajul sau excepţionalul faptelor lor şi lăsau semne de neşters în inimile contemporanilor lor şi în istorie. Sfinţii erau celebraţi pentru bunătatea şi abnegaţia de care dădeau dovadă şi amintiţi la distanţă de secole. Regii şi suveranii erau şi ei în general (deşi nu de toată lumea) respectaţi şi aclamaţi, consideraţi drept puncte de referinţă, simboluri ale identităţii naţionale, poate şi pentru că erau instalaţi în rolul respectiv în numele unei voinţe divine. Poeţi, artişti, oameni de ştiinţă, mari inovatori, descoperitori de pământuri îndepărtate, reprezentau pietrele milenare ale istoriei culturale ale unei ţări şi ale umanităţii, cu care fiecare, încă de pe băncile şcolii, era obişnuit să se identifice.

La începutul secolului XIX, scriitorul şi eseistul William Hazlitt, unul dintre primii cercetători care a studiat faima şi celebritatea, explică în volumul „Spiritul Timpurilor” cum faima obţinută făcând fapte nobile sau valoroase putea fi „depreciată” de dorinţa de glorie personală. Asta deoarece individul trebuia să fie doar un vehicul: Dumnezeu era cel care se exprima prin intermediul eroilor şi al marilor figuri ale istoriei şi culturii.

Specialiştii consideră semnificativ faptul că încă din acele vremuri începea să fie simţită nevoia de a distinge faima de „celebritate”, adică cea născută din simpla notorietate, doar o „ostentaţie individuală”. Incă de-atunci se pot aşadar întrevedea semnele premonitorii ale naşterii unui public care iubeşte manifestările de grandoare mai mult decat grandoarea reală, notorietatea mai mult decât meritul şi în ultimă instanţă, mai mult „maimuţăreala” decât autenticul.

Concomitent cu transformările sociale şi culturale care au traversat ultimele două secole, observatorii cei mai atenţi ai fenomenului au început să remarce greutatea pe care o deţinea publicul (din ce în ce mai numeros, tot mai mult „o masă”) în definirea popularităţii unei persoane. Cei care considerau că în atribuirea meritului trebuia să se ţină cont de marile modele din trecut şi de o scară a valorilor justificată din punct de vedere moral, priveau cu îngrijorare la noile şi obscurele criterii pe care de-acum se construia notorietatea.

Cum s-a produs metamorfoza?

Motivele sunt multiple – culturale, istorice, politice, ştiintifice, tehnologice, economice, considera Ferraris.

Conceptele de virtute, muncă, merit, eroism, geniu, sacrificiu, faimă, au pălit tot mai tare în faţa celor de celebritate, divă, idol, notorietate, popularitate, şi mai noul statut de demi-mondenă. „Eroul se distingea prin faptele sale. Celebrităţile prin imaginea lor. Geniul se creează pe sine însuşi. Celebrităţile sunt create de media. Inovatorii şi marii lideri sunt recunoscuţi ca atare în baza unor evaluări şi sedimentări confirmate în decursul timpului. Celebritatea este însă creatura bârfei, a opiniei publice, a ziarelor, a televiziunii, iar parabola ei temporală poate fi extrem de scurtă”, explică psihologul.

O celebritate “oarecare”

Potrivit istoricului american David Boorstin, autorul lucrării „The Image”, un factor determinant l-a constituit şi convingerea democratică a egalităţii universale, care a trezit suspiciuni cu privire la superioritatea unui om faţă de altul, la faptul că talentul ar fi trebuit premiat sau investit cu merite şi puteri speciale. La o privire mai atentă, persoana excepţională, scrie Boorstin, a fost dintotdeauna un personaj antidemocratic; chiar şi atunci când a încetat a se mai vorbi de „scânteia divină”, s-a făcut oricum referire la o formă de superioritate „incomodă”.

Dacă se mai ia în calcul şi faptul că în secolul XX personaje carismatice şi cu mare impact emoţional la nivelul mulţimilor precum Hitler, Mussolini, Stalin, Franco şi Mao au antrenat forme de totalitarism sângeros, nu e greu de înţeles de ce unii sunt convinşi că democraţia nu are nevoie de mari lideri, unii refuzând chiar figura tradiţională a eroului.

De altfel, prezenţele carismatice sunt chiar jenante pentru democraţii. In Statele Unite de exemplu, unde Hollywood, Disney Corporation şi alte industrii ale spectacolului îşi răspândesc modelele, oamenii politici care ocupă poziţii înalte fac eforturi pentru a da dovadă de gusturi şi preferinţe „plebee”, stiluri de viaţă similare celor ale electoratului lor. Pentru că marea majoritate a oamenilor îi acceptă şi îi votează pentru că în ei se pot oglindi şi recunoaşte.

In acelaşi fel, multe personaje din lumea spectacolului sunt admirate, urmărite şi „divinizate” nu pentru că în ele transpare scânteia divină, ci pentru că seamănă cu oameni oarecare. Comparându-se cu ele, spectactorul nu riscă să se simtă inferior, inadecvat, ci egal sau de multe ori chiar superior. Iată şi unul dintre motivele care, în opinia specialiştilor, stau la baza succesului pe care-l înregistrează reality show-urile.

Şi totuşi, în marea complexitate psihologică care le caracterizează pe fiinţele umane, exigenţa egalităţii coexistă de multe ori cu o nevoie de semn opus precum nevoia de modele, de mituri. Iar această formă de scindare, care dă la iveală o disonanţă între opinii şi nevoi psihologice, între raţionalitate şi emoţii, între raţiune şi impulsuri este destul de frecventă.

Ea ne ajută să înţelegem de ce, de exemplu, pentru electorii săi, un politician celebru trebuie să fie „unul ca toţi ceilalţi”, să-i reprezinte, dar este admis şi ca acesta să trăiască într-un palat şi să se sustragă tuturor normelor care reglează viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi.

Invingători vs resemnaţi

Şi gândirea ştiinţifică şi analizele psihologice şi-au avut rolul lor în redimensionarea eroului şi insinuarea îndoielii cu privire la măreţia anumitor figuri mitice. Istoriografia ştiinţifică şi biografiile critice ale secolului XX au pus în evidenţă faptul că adeseori, în vieţile marilor oameni ai trecutului este greu de separat realitatea de legendă: poveştile despre războinici, monarhi, sfinţi, artişti, transmise din generaţie în generaţie, s-ar fi putut naşte mai mult din dorinţele şi aspiraţiile naratorului şi ale poporului decât din realitatea obiectivă a faptelor.

Astăzi ştim că memoria anumitor personaje a fost complet transfigurată de mit, chiar dacă acest proces de mutaţie ar fi putut avea o importantă funcţie de coeziune pentru un popor şi i-ar fi permis unei comunităţi să-şi dobândească identitatea.

Şi în literatură, eroul pozitiv, cel care face fapte mari, învinge răul şi propriile slăbiciuni, a pierdut teren progresiv în favoarea învinsului, a celui slab, a victimei, antieroului. In multe romane şi piese de teatru ale secolului XX, de la Luigi Pirandello la Tomasi di Lampedusa, de la Tennessee Williams la Arthur Miller, rolul principal este recitat de un personaj care se resemnează în faţa circumstanţelor.

La fel, imaginaţia multor regizori de cinema a „conspirat” împotriva figurii învingătorului. In viaţa reală, însăşi Lady Diana a fost o eroină învinsă, care suferea, se îmbolnăvea, greşea, era trădată şi repudiată şi prin limitele şi erorile ei se situa la nivelul oamenilor obişnuiţi, rămânând în acelaşi timp pe piedestalul ei regal.

La ora actuală, marea parte a personajelor faimoase sunt mai ales „populare”, sunt adică urmărite de public nu pentru ceea ce fac sau pentru meritele lor, ci pentru că sunt dezinvolte, dotate cu „appeal”, capabile şi hotărâte să fie în centrul atenţiei. Devin cunoscute pentru că apar în mass-media. Rolul lor constă în a se arăta, în a da o imagine despre ei care poate într-un fel sau altul atrage atenţia spectatorilor, a-i surprinde, uneori excita şi în ultimă instanţă a-i distra. Cu cât apar mai mult, cu atât devin mai vizibili. La un moment dat, numele lor apare în topurile personajelor cele mai populare care acţionează ca un soi de volan al vizibilităţii.

Un rol acoperit şi de publicaţiile tabloide şi emisiunile de televiziune bazate pe bârfe, unde aşa-zisele celebrităţi apar pentru a vorbi despre ele şi despre ceilalţi, povestesc fapte reale, parţial modificate sau inventate în totalitate, cu privire la chestiuni personale şi intime, cu unicul scop de a se poziţiona în centrul atenţiei, de a uimi publicul, de a-l şoca şi până la urmă de a avea un pretext de a apărea pe scena publică, alimentându-şi astfel propria notorietate. Este tocmai acesta mecanismul, observă Boorstin, prin care în media ajung să se învârtă creaturi aproape „virtuale”, a căror vizibilitate nu se bazează pe nimic altceva decât pe vizibilitatea în sine.

In spatele lor însă, de multe ori, invizibil dar tangibil, se află o riguroasă muncă a experţilor în imagine şi în strategii de comunicare.

Pigmalion Made in Hollywood

Această activitate s-a născut în anii ’20-’30 în California, când creatorii de imagine de la Hollywood au început să umfle personalitatea actorilor, să le fabrice notorietatea sau cel puţin s-o susţină de la naştere, şi în acelaşi timp să formeze gustul unui public avid după noutate şi surprize, polimorf din punct de vedere cultural şi social, încrezător în comunicatele oficiale, gata să evalueze grandoarea cu metrul vizibilităţii.

Obiectivul primar al industriei de marketing al imaginii a devenit acela de a convinge publicul că un anumit personaj este „unic” din punct de vedere al capacităţilor, look-ului sau originalităţii; cu rezultate cu atât mai eficiente cu cât munca experţilor a fost mai discretă, când n-au „transpirat” strategiile şi scopurile, pentru că, nu-i aşa, „produsul” trebuie să fie unul „100% natural”. Dezvoltarea noilor tehnologii, a ştiinţelor comportamentale, a marii industrii cinematografice, au creat toate o perspectivă nouă, cea conform căreia persoanele excepţionale pot fi „construite”.

Evoluţia pe care a avut-o în literatură povestea lui Pigmalion, din antichitate şi până în zilele noastre, este ea în sine considerată de experţi semnificativă. In povestea lui Ovidiu, Afrodita, zeiţa dragostei este cea care-i sare în ajutor lui Pigmalion pentru a transforma statuia perfectă de femeie realizată de acesta, într-o femeie reală. In versiunea modernă a lui George Bernard Shaw însă, intervenţia divină a fost înlocuită de cea umană (profesorul de fonetică Henry Higgins, care prin intervenţiile lui „ştiinţifice” reuşeşte să transforme o tânără din popor într-o doamnă din înalta societate). In comedia lui Bernard Shaw obiectivul transformării nu este însă aviditatea, setea de bani sau orgoliul, ci dorinţa depăşirii limitelor.

Personajul celebru nu e nici bun nici rău, nici mare nici insignifiant. Este un pseudo-eveniment uman. A fost construit cu intenţia de a satisface aşteptările noastre exagerate de grandoare. Este neutru din punct de vedere moral. Nu este produsul unei conspiraţii sau al unui grup care promovează viciul sau nimicul, ci este realizat de oameni oneşti şi muncitori cu un nivel etic ridicat, care fac munca de a ne informa şi educa. Este creat de noi toţi, de toţi aceia care vrem să-l vedem la televizor şi vorbim despre el cu prietenii”, consideră Daniel Boorstin, în opinia căruia, într-o societate a pseudo-evenimentelor, oricine poate deveni o celebritate cu condiţia să ajungă în mas-media şi să rămână acolo.

In ultima vreme, capacitatea de a transforma oameni normali în staruri şi celebrităţi a devenit atât de sofisticată, iar avantajele generate de o vizibilitatea mare, atât de dorite încât putem întâlni principiul lui Pigmalion pus în operă practic în orice domeniu al existenţei, susţine şi profesorul de marketing Philip Kotler. „Persoanele pot fi transformate în celebrităţi şi comercializate ca atare în orice domeniu, de la cel al show-biz-ului la lumea politicii, a afacerilor şi a medicinei”. Iar industria nu acţionează dintr-un capriciu, ci conform unui plan; nu din orgoliu, ci pentru profit.

Prostul satului, gâsculiţa şi rebelul

Desigur (şi din fericire) nu întotdeauna obiectivul clientului şi al agentului său este atins, fie pentru că nu toţi clienţii au aceleaşi „aptitudini” pentru celebritate, fie pentru că agentul are şi el limitele lui şi nu este un magician; sau poate doar din cauza competiţiei acerbe care există în acest domeniu. De asemenea, uneori vizibilitatea de una singură nu este suficientă: pentru a deveni o celebritate şi a căpăta acea aură de magie care-i „hipnotizează” pe cei din jur, trebuie să intri în pielea unui personaj.

Trebuie să îmbraci o personalitate definibilă şi publicizabilă, care să poată fi uşor încadrată într-unul dintre arhetipurile clasice ale momentului, un tip simplificat şi recognoscibil cu priză la public. Ce înseamnă să întrupezi o tipologie clară şi bine definită explica Orin Klapp în eseul „Heroes, villains and fools”.

Potrivit acesteia, pentru a nu-şi pierde timpul degeaba, un aspirant / o aspirantă la celebritate trebuie să se impună potrivit unuia dintre arhetipurile clasice sau contemporane (cum ar fi bătrânul înţelept, vrăjitoarea, frumosul, clovnul, greierele, profesorul, victima, prostul satului, durul, gâsculiţa, rebelul); se va face imediat recognoscibil şi înţeles în ochii publicului larg, mult mai uşor şi rapid decât dacă ar prezenta o personalitate complexă şi articulată. Motivul? Există un public foarte numeros căruia nu-i place să facă efort, care vrea personaje uşor de recunoscut şi care se enervează când starul preferat se schimbă, dacă din rău devine dintr-o dată bun sau dacă Superman îşi dezvăluie slăbiciunile.

Specialiştii consideră cazul Marilyn Monroe, cea care şi-a adaptat propriul aspect la arhetipul „zeiţa dragostei”, drept cel mai elocvent exemplu. Poseda indiscutabil premisele fizice şi psihologice pentru a intra în rolul respectiv, dar pentru a fi transformată în produsul perfect, hollywoodian 100%, la 20 de ani i-a fost remodelat maxilarul, nasul şi chiar a suferit un implant de păr. Personajul Marylin a făcut „şcoală”, a devenit un simbol al secolului XX, un adevărat model pentru celelalte „zeiţe” care aveau să vină.

Dar o altă caracteristică a celebrităţilor şi starurilor este şi aceea că sunt interşanjabile, se pot înlocui una pe alta în lumina reflectoarelor fără să provoace schimbări relevante în sistem: când pe firmamentul notorietăţii sclipirea unei stele începe să pălească sau dispare, o alta apare pregătită să preia rolul.

De altfel, în scurt timp, cele 15 minute de celebritate prezise de Andy Warhol pentru fiecare dintre noi nu vor mai exista ca şi concept, înlocuit mai degrabă de cel conform căruia fiecare dintre noi va fi faimos în ochii a 15 persoane. De-acum, Internetul – unde fiecare poate controla instantaneu de câte persoane este citit, observat şi (eventual) apreciat -, ameninţă să creeze un nou standard al notorietăţii.

Internetul este un rezervor de micro-celebrităţi, considera David Weinberger, cercetător la Harvard Berkman Center for Internet and Society. Şi nu contează că de numele multora, cel mai probabil n-aţi auzit niciodată: aceasta este tocmai caracteristica celebrităţilor web-ului, cea care o face foarte diferită de cele care populează tabloidele (Paris Hilton, de exemplu). Ţinând cont de schimbările sociale actuale, şi celebritatea trebuie să reflecte descentralizarea informaţiei.

Toţi faimoşi pentru o zi?

Nu, cel mai probabil toţi faimoşi în opinia cuiva.

Sursa: aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: