Când părinţii îşi strică jucăriile

A fost o dată ca niciodată, un bărbat şi o femeie care se iubeau. Ei au hotărât să întemeieze o familie. După un timp, li se părea că împreună sunt prea singuri şi şi-au propus să facă un copil. Mare bucurie în familie când a apărut micuţul… Părinţii îl alintau în fiecare minut şi îi spuneau “jucăria noastră”.
Timpul trecea, copilul creştea şi părinţii erau tot mai convinşi că fiinţa de lângă ei este jucăria lor, că este o păpuşă vie de care trebuie să aibe grijă.
Micuţului nu-i lipsea nimic, avea mâncare, hăinuţe, jucării, o casă mare cu o curte mare, şi totuşi, din când în când, era nefericit… nu dorea să vină nimeni în casa lor, se ascundea după dulap atunci când veneau musafiri… Toată lumea râdea şi spunea… “Vai ce dulce e!”
Mama sărea ca arsă, replicând: “Nu a fost mereu asa, nu ştiu ce-a păţit! Nu-l mai recunosc, era aşa de sociabil şi deodată s-a schimbat. Nu mai spune poezii invitaţilor, nu mai vrea să arate cum face calul sau cum îşi pune buni ochelarii. Sunt aşa de tristă!”. Tatăl îi dădea dreptate…
In acea seară, o zână privea pe fereastră şi îi zâmbea copilului. Doar el o vedea şi era fericit. Ştia că îl înţelege cineva. Simţind durerea copilului, zâna se hotărî să facă o vrajă care să-i facă pe părinţi să înţeleagă…
Dimineaţa cand s-au trezit, părinţii nu mai auzeau vocea copilului lor, ci doar gândurile lui. Stăteau încremeniţi şi ascultau…
Astăzi este luni, ce bine că pot să mă joc în grădină, nu am nimic de făcut. Poate vine buni, ea nu mă pune să fac cum face calul; ea ŞTIE că nu îmi place, ea ŞTIE că nu vreau să fiu o jucărie. Aaaa… v-am spus că nu îmi place ca mami să îmi spună “jucăria mea”? Nu sunt o jucărie, sunt un copil care vrea să fie iubit, nu să facă pe marioneta în faţa lu’ tuşi şi a lu’ unchiu.
Nu mai vreau să spun poezii la comandă, nu mai vreau zâmbete care mă fac să mă simt prost, nu mai vreau să stau în faţa lor aşa cum l-am văzut pe clovnul de la circ.
Acum un an… îmi plăcea să stau în faţa musafirilor, mă bucuram de atenţia lor şi îmi plăcea, dar… atunci când râsetele lor m-au deranjat, m-am întristat şi m-am speriat. Oare cu ce am greşit? Oare sunt o jucărie stricată? Oare când voi fi mare, voi avea curaj să spun poezii? Oare am să mă repar până atunci?
Părinţii nu aveau cuvinte şi totuşi, parcă nu îşi recunoşteau greşeala. Ei au vrut să facă bine. Au un copil minunat şi voiau să se laude, voiau să-l scoată în faţă, dar copilul nu voia asta. Ah, oricum era prea mic ca să îşi dea seama.
Timpul a trecut şi copilul a crescut, dar sforile cu care era legată jucăria nu le-a putut rupe. Acum este o jucărie stricată, tristă, necăjită, care putea fi altfel, dar… are părinţi fericiţi care o mânuiesc cu dibăcie şi… din afară nu se vede!
Există totuşi cineva… care încă poate face vrăji, o zână care ştie să repare jucării stricate şi să le transforme în tineri fericiţi şi liberi. O zână care ştie să transforme sforile în aripi! Ea vine ori de câte ori un tânăr o cheamă şi cu ajutorul lui, reuşeşte să facă transformarea.
Părinţi, copiii noştri nu sunt jucării!
Sunt fiinţe cărora trebuie să le dăm tot ce au nevoie pentru a se dezvolta fără inhibiţii sau frici dobândite. Sunt fiinţe pe care trebuie să le ghidăm, dar să le lăsăm să gândească cu propriile minţi.
Nu e uşor… dar se poate! Dă-i libertate copilului şi nu pierde controlul prea devreme!
.
Ce vrei să fii, un părinte inteligent sau un dresor eficient?
.
.
sursa: http://www.empower.ro/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: