Despre metaforele terapeutice (1)

Se spune că muzica nu cunoaşte graniţe, în timp ce cuvintele au adesea destule obstacole de depăşit în drumul lor de la emiţător până la destinatar.
In funcţie de felul cum sunt folosite, de felul în care sunt încărcate, de felul în care sunt rostite, cuvintele reuşesc să confere ideilor un adevăr, o valoare obiectivă, o virtute care nu le-ar aparţine şi o rezonanţă pe care nu ar putea-o avea prin ele însele. Cuvintele mângâie, îmbărbătează, alină, îndeamnă, stimulează şi declanşează forţe obscure ale conştientului şi inconştientului, creează disponibilitatea de înţelegere dar şi lupta şi revolta mulţimilor, forţa lor de rezistenţă în faţa răului şi greutăţilor, iubirea sau vrajba între oameni; există cuvinte care ucid şi altele care se transformă în ancore de salvare, cuvinte bumerang su cuvinte măciuca, cuvinte fiere şi cuvinte miere.
Imaterialitatea cuvintelor, absenţa conţinutului lor fizic, imposibilitatea contactului nemijlocit cu ele, nu sunt piedici în calea unor flăcări care ard uneori mistuitor, a unor petale de mătase care îmbogăţesc florile spiritului.
În alchimia cuvântului se află izvorul ce dezlănţuie fantezii şi realităţi nebănuite, pline de culoare, muzicalitate şi senzualitate, dar şi al vectorilor inteligenţei, abjecţiei, suferinţei, iubirii, purităţii.
Iar alchimistul, mereu aflat în căutarea pietrei filozofale a sufletului din faţa sa, este psihoterapeutul. Cuvintele sale, fie că sunt elemente constructive ale unei metafore terapeutice sau inserţii abstracte ale unei tehnici sau alta, reprezintă apa vie după care tânjeşte să se adape sufletul rănit şi suferind pe care Universul i l-a trimis în grijă.
Am fost mereu fascinat de puterea practic infinită a cuvintelor, de rolul pe care acestea l-au jucat în dezvoltarea omenirii ca specie, ca societate, dar şi a omului ca animal social.
Impletirea şi ţeserea cuvintelor care dau naştere metaforelor mă fascinează încă şi mai mult. Am fost şi am rămas impresionat de uriaşa cantitate de cunoaştere a profunzimilor sufletului omenesc care răzbate din toate aceste mici poveştiri, născocite de mintea omenească ca leac pentru ea însăşi.
Metafora, una dintre cele mai vechi noţiuni ale ştiinţei limbajului (prima sa descriere a fost făcută de Aristotel), este definită în retorica tradiţională ca “o figură de stil prin care un cuvânt sau o expresie, denotând un tip de obiect sau acţiune, este folosit în locul altuia, pentru a sugera o asemănare sau analogie între ele” şi presupune “ transferul relaţiei dintre un set de obiecte şi celălalt set, în scopul unei explicaţii succinte”. Deci, metaforele sunt acele figuri de stil ce desemnează un obiect printr-un cuvânt sau expresie care sunt proprii altora (ex: durere „fulgerătoare”, „povara” gândurilor, „primăvara” vieţii etc. )
Metafora terapeutică este un tip de metaforă conceptuală, o construcţie narativă preluată sau creată special pentru o anumită situaţie, prezentată sub formă de poveste sau alt tip de paralelă la o întreagă situaţie sau un aspect al ei, relatată de către psihoterapeut clientului.
De cele mai multe ori, folosirea sintagmei metaforă terapeutică ne duce cu gândul la poveşti, aforisme, basme, sau alte forme de comunicare verbală sau scrisă, cu caracter narativ şi cu un conţinut pozitiv.
Metafora terapeutică se referă însă la toate tipurile de intervenţii care implică crearea de paralele cu situaţia de viaţă a clientului sau accesarea posibilităţii de identificare a acesteia cu conţinutul metaforic prezentat.
Metaforele terapeutice sunt unele din mijloacele cele mai elegante pentru transformare existente pentru asistarea oamenilor la transformarea personală, vindecare şi crestere. Ele  sunt povestiri mai mult sau mai puţin complexe, care se apropie ori se identifică cu ceea ce retorica numeşte “alegorie”,  “fabulă” şi “parabolă”. (De aceea, în cadrul prezentei lucrări, de cele mai multe ori, termenul folosit este cel de “metaforă terapeutică” sau cel de “poveste terapeutică”, consideraţi echivalenţi.)
Metaforele terapeutice sunt create pe măsura nevoilor individuale şi structurilor psihice proprii clientului şi nu trebuie să dovedească neapărat calităţi literare, poetice sau filosofice.
Ele capătă valoare terapeutică doar în măsura în care mijlocesc stabilirea unei relaţii între terapeut, pacient şi problema acestuia.
Deci, metafora terapeutică, prin construcţia sa, evidenţiază un conflict şi totodată un mod, uneori neaşteptat, de rezolvare a acestuia. Când conflictul din poveste se aseamănă cu ceea ce trăieşte clientul, atunci soluţia propusă poate sugera un nou cadru de rezolvare a problemelor sale. Atitudinile şi aşteptările clientului sunt cele care dau, în mod principal metaforei terapeutice, forţa de transfer a semnificaţiilor, împingându-l în acest fel, către căutarea unei semnificaţii mai profunde.
Metafora, înţeleasă în acest sens, devine practic nelipsită din majoritatea sistemelor teoretice şi tehnicilor de intervenţie psihoterapeutică.
Metafora ca instrument psihoterapeutic
Metafora terapeutică este utilizată de către psihoterapeut în locul prezentării situaţiei reale, prezentare considerată inacceptabilă de către client, sau generatoare de rezistenţe la schimbare sau de mecanisme de defensă ce întreţin sau intensifică problema acestuia. Spre deosebire de situaţia reală, construcţia narativă a metaforei terapeutice se finalizează cu rezolvarea problemei.
Schimbarea terapeutică, ca principală motivaţie a utilizării metaforei în cadrul psihoterapiilor, are la bază identificarea de către client a analogiei dintre cele două situaţii, cea reală şi cea imaginară din conţinutul metaforei, identificarea soluţiei metaforice şi transpunerea şi aplicarea acesteia asupra problemei sale reale.
Spre deosebire de metaforele din filosofie şi lingvistică, exprimate de regulă printr-o simplă propoziţie (sintagma), în psihoterapie, metaforele terapeutice iau forma unei poveşti, a unei alegorii, a unei fabule, sau cel puţin a unui discurs ceva mai lung decât o simplă comparaţie sau expresie. Este necesară o astfel de formă elaborată a acestora pentru că omul are nevoie de un univers simbolic, oricât de mic, care să-i permită construirea unei realităţi individuale.
Intregul demers terapeutic poate fi considerat un continuu schimb de poveşti: după ce este prezentată terapeutului povestea clientului, acesta are posibilitatea de a răspunde cu ajutorul unei metafore, fie elaborată special pentru client, fie preluată din literatură.
Indiferent care este provenienţa metaforei oferite clientului, aceasta devine operantă doar în măsura în care mijloceşte stabilirea unei relaţii între terapeut, client şi problema acestuia. Numai o metaforă bine aleasă va declanşa “căutarea transderivaţională” la client, respectiv stabilirea unei legături între situaţia sa şi materialul lingvistic ce i se propune.
Alegerea unui limbaj metaforic nu este întâmplătoare deoarece, din punct de vedere neuropsihologic, cele două emisfere cerebrale procesează tipuri diferite de informaţii: emisfera stângă utilizează în principal limbajul şi conceptele logice, iar emisfera dreaptă lucrează cu imagini şi simboluri metaforice. Văzute dintr-o perspectivă neuropsihologică, metaforele realizează un mecanism de integrare al modelului imaginativ şi simbolic al emisferei drepte cu cel lingvistic al emisferei stângi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: