Omul care nu credea în iubire

Atunci când câinii îndoielii îţi înconjură iubirea, a-i lăsa să te muşte poate echivala cu pierderea darului ce ai avut în palme.

..

Exista odată, demult, demult, un om care nu credea în iubire. Acesta era un om obişnuit, la fel ca voi şi ca mine, dar ceea ce-l făcea să fie cu adevărat deosebit, era felul său unic de a gândi: el nu credea că iubirea există.
Evident, a avut o sumedenie de experienţe în încercarea de a găsi iubirea; mai mult, i-a observat şi pe oamenii din jurul său. Şi-a petrecut o mare parte din viaţă căutând iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost că aceasta nu există.
Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor că iubirea nu este decât o invenţie a poeţilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face să creadă. El le spunea că iubirea nu este reală, şi deci nimeni nu o poate găsi, oricât de mult ar căuta-o.
Omul nostru avea o inteligenţă foarte vie şi era foarte convingător. El a citit o grămadă de cărţi, s-a dus la cele mai bune universităţi şi a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piaţă publică, în faţa a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternică. El le spunea că iubirea este ca un drog, te ameţeşte şi te face să o doreşti din nou şi din nou, creându-ţi o dependenţă de ea. Ce se întamplă însă dacă nu-ţi primeşti doza zilnică de dragoste? La fel ca şi în cazul unui drog, ai nevoie de această doză zilnică.
Le mai spunea că relaţiile dintre îndrăgostiţi sunt la fel ca şi cele dintre un dependent de droguri şi un vânzător de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mică de iubire este precum vânzătorul de droguri. Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât mai bine poţi controla relaţia cu celălalt. Această dinamică a relaţiilor interumane poate fi văzută cu ochiul liber, căci în orice relaţie există un partener care iubeşte mai mult şi un altul care nu iubeşte deloc, dar îl manipulează pe celălalt. Unii oameni profită aşadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător de droguri profită de pe urma toxicomanilor.
Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, trăieşte tot timpul cu teama constantă că nu-şi va putea asigura următoarea doză de dragoste, adică de drog. “Ce mă voi face dacă mă va părăsi?
Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi aparţine!
El devine astfel gelos şi solicitant, din cauza fricii de a nu pierde următoarea doză. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreşte, dându-i mai multe sau mai puţine doze, ori refuzându-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet şi va fi dispus să facă orice, de teama de a nu fi abandonat.
Eroul nostru a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susţin că şi-o poartă partenerii? Nu există aşa ceva. In faţa reprezentanţilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate.
Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi âncep să-şi încalce promisiunile făcute. Totul se reduce la un război al controlului, la cine reuşeşte să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri şi cine toxicomanul…
După numai câteva luni, respectul pe care şi l-au promis iniţial cei doi a dispărut. In urma lui nu au rămas decât resentimente, otravă emoţională, răni reciproce, care cresc treptat, până când iubirea nu mai există deloc. Ei rămân totuşi împreună, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalţi, şi chiar de teama propriilor critici şi păreri. Unde se mai poate vorbi însă de iubire?”
El le-a mai spus că a văzut multe cupluri în vârstă care au trăit împreuna 30, 40 sau 50 de ani, şi care erau foarte mândre că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relaţia lor, tot ce spuneau era: “Am supravieţuit căsniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda şi decidea să îndure suferinţa. Oricum, persoana care avea voinţa mai puternică şi nevoi mai puţine câştiga „războiul”, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe nişte posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.
Şi astfel, eroul nostru a continuat să peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale. Iubirea nu există.
Intr-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simţit curios. De aceea, s-a aşezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva.
Îţi poţi imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există.
-Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!
Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.
-De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a răspuns ea. M-am căsătorit de când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranţă la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinţă şi am întemeiat o familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost soţia credincioasă, care avea grijă de copii şi de casă, în timp ce soţul meu a continuat să se ocupe de carieră. Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am încetat şi eu să-l mai respect. Am început să ne certăm, iar la un moment dat, am descoperit că nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine.
Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi sta în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Intre noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng.
Inţelegând-o perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu există. Noi căutăm iubire, ne deschidem inimile şi devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne răneşte, chiar dacă suntem convinşi că ne vom putea detaşa. Oricâte relaţii am avea, acelaşi lucru se petrece din nou şi din nou. De ce să ne mai obosim să căutăm iubirea?
Cei doi gândeau la fel, aşa că s-au împrietenit rapid. Intre ei s-a creat o relaţie frumoasă. Se respectau reciproc şi nu s-au dezamăgit niciodată. Pe măsură ce relaţia avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiţi împreună. Nu ştiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca să îl controleze pe celălalt, nu erau deloc posesivi. Relaţia dintre ei a continuat astfel să se aprofundeze. Le plăcea să fie împreună, căci viaţa li se părea mult mai amuzantă astfel. Când nu erau împreună, ceva lipsea din viaţa fiecăruia dintre ei.
Intr-o zi, pe când era plecat din oraş, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudată: “Hm, poate că ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzaţie atât de diferită de ceea ce simţeam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poeţii, nici cu ceea ce afirmă religia, căci nu mă simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia să aibe grijă de mine, nu îmi vine să-mi vărs frustrările asupra ei pentru eşecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreună. Ne bucurăm fiecare de prezenţa celuilalt. Eu respect felul în care gândeşte ea, felul în care simte. Nu mă simt deloc stânjenit alături de ea, nu mă agasează niciodată. Nu mă simt gelos când este cu alţi bărbaţi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate că iubirea există totuşi, dar este altceva decât cred oamenii”.
De-abia aştepta să ajungă acasă şi să-i spună de ideea ciudată care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însă bine să vorbească şi ea i-a luat vorba din gură:
-Ştiu exact ce vrei să spui. Mi-a trecut şi mie prin cap aceeaşi idee, cu mult timp în urmă, dar nu am vrut să-ţi spun, căci ştiam că nu crezi în iubire. Poate că iubirea există totuşi, dar nu este ceea ce credeam noi că este.
Cei doi au făcut atunci pentru prima dată dragoste împreună şi s-au decis să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au înrăutăţit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar şi cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi.
Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simţea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a aşezat în palma lui.
Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem de fericit, şi de-abia aştepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simţit un moment de îndoială; iubirea lui era prea copleşitoare, şi atunci steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion de cioburi.
Şi uite-aşa, am ajuns iarăşi la un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul că iubirea nu există. Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi aşteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul pentru paradisul pe care l-a ţinut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială.
Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire.
.
***
.
Iubirea reală este totală, necondiţionată şi nu îngrădeşte. Este sinceră şi, mai cu seamă, împlineşte.
Dragostea nu e oarbă.
Ea înşală numai pe cei ce se înşală pe sine crezând că iubesc.
(Nathaniel Branden)
 

 


Sursa: Don Miguel Ruiz – Arta de a Iubi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: