Fenomenul downshifting (2) – Ieşirea din sclavia modernă

Redactor: Estimaţi că vor exista nişte apropieri între marile companii şi fenomenul downshifting, pentru a împiedica exodul de capital uman către această deschidere a vieţii?
Aurora Liiceanu: Nu ştiu. Mă gândeam că exact acest evazionism va fi preluat de cineva care va vedea un profit, l-ar prelua şi apropia, l-ar transforma într-un profit în sensul că nimic din ce răsare ca germene de interes nu rămâne ascuns. Aici cred că există un pericol pentru că sunt de acord că s-a născut transplantul. Apar, însă, şi forme patologice ale unei intenţii bune de la început. De altfel, în cartea lui Beigbeder chiar acest lucru se spune: că te refugiezi pe o insulă şi acolo se reia acest ciclu, în sensul că începi să te plictiseşti că ai numai natura, că mănânci, că stai degeaba, că ai mulţi prieteni şi intri într-un alt tip de nevroză.
Redactor: Vorbim de o limită a downshiftingulul, dacă mergi către extrema aceasta te paşte ruperea totală de lume.
Aurora Liiceanu: Haideţi să luăm fenomenul „hippies”, care să zicem că nu poţi să îl vezi ca un downshifting, însă într-un fel de avangardă poţi să îl vezi dacă forţăm puţin lucrurile. Refuz şcoală, refuz căldură, refuz apartament, acest mit a lui Robinson Crusoe care ne bântuie din când în când şi pe care se bazează şi evaziunea către ţară, către rustic. Dar ce
s-a observat până la urmă? La primele boli mai dure, au fugit la spital. Prin urmare, e foarte greu să îţi asumi ceva cu totul nou. Până la urmă suntem convinşi şi de beneficiile socialului.
Ideea este că stilul de viaţă a devenit o problemă, a alegerilor în societatea de astăzi. La un moment dat se spunea despre femei: te măriţi repede, faci repede un copil, îl creşti până la 26, 27, 28 de ani şi la 28 ani cu un copil mare îţi începi viaţa. Poţi face o facultate, eşti încă tânără şi poţi să îţi reiei o altă viaţă. Se poate şi invers, îţi începi cariera, lucrezi de înnebuneşti şi la 34, 35 ani când eşti pe ultima sută de metri faci un copil. Acum la noi se poartă adopţia, anumite categorii, din varii motive s-au gândit să împace şi capra şi varza şi atunci îşi fac o carieră, câştigă bani şi fiind şi mai eliberate de maternitate, adoptă copilul ca o formă de a compensa frustrările. Pe de altă parte, copilul devine o formă de lux, pot să îmi permit un copil în condiţiile astea, nu că îl fac sau îl iau şi îl cresc, pentru că eu fac banii, eu i-am făcut şi nu depind de nimeni. Este o acţiune voluntar – monoparentală la această categorie. Avem foarte multe forme. Una peste alta, ideea este că stilul de viaţă începe să preocupe foarte mult individul şi cred că, dacă o luăm filozofic, motivul se naşte din ideea aceasta a utilităţii vieţii. Înainte, viaţa se trăia, acum trebuie să îi găseşti o justificare.
Redactor: Adică întâi trăieşti părticica aceea de viaţă şi după aceea îţi mai trebuie alţi 15 ani să o explici.
Aurora Liiceanu: Exact. În orice caz, omenirea este extrem de pestriţă şi există foarte multe formule pe care ţi se propun ca fezabile. Când am zis de subdiviziuni m-am referit de exemplu la căsătorie. Vrei relaţii seriale fidele sau vrei hopuri, urcuşuri şi coborâşuri, încet, încet, ai făcut o investiţie în cineva, sau mergi în această idee de relaţii seriale. Ai de ales. Era mult mai comod când ţi se spunea cum trebuie să faci. Era clar că era spre binele tău să preiei un model. Acum eşti pus în faţa multor modele, submodele sau contramodele, şi trebuie să alegi ce vrei. Ideea este că viaţa nu are sens, că trebuie să îi dai tu un sens. Înainte avea un sens în sine, acum trebuie să îi găseşti tu sensul, ceea ce reprezintă o întreprindere destul de dificilă. Uneori am văzut că acest lucru poate fi şi una dintre explicaţiile sinuciderii la tinerii care nu găsesc acest sens. Cel care să-ţi spună că merită sau că este o datorie să trăieşti. Generaţiile mai vechi nici nu şi-au pus problema, trăiau pur şi simplu.
Redactor: În privinţa mediului românesc, spuneaţi că downshifting-ul nu e de interes, de actualitate. Puteţi face o estimare, în privinţa a ceea ce ar mai trebui să treacă peste noi, ce ar trebui să mai învăţăm pentru a ajunge în ipostaza de a marşa către acest fenomen?
Aurora Liiceanu: Cred că ar trebui să fie mai multă bunăstare materială, pentru că reflexia faţă de propria viaţă în termeni mai evoluaţi nu se face decât în momentul în care ai asigurate condiţii de viaţă decente. Nu neg că oamenii care sunt foarte săraci nu îşi pun probleme de ce sunt în halul ăsta de săraci şi de ce viaţa este atât de amară, dar o fac în alţi termeni decât cei care au tot ce le trebuie, sau în orice caz sunt mulţumiţi şi îşi pun problema ce fac cu viaţa lor. Primii trebuie să lupte ca să trăiască, iar ceilalţi trebuie să dea un sens vieţii. Este o mare diferenţă.
Când am citit despre downshifting, pot să vă spun că mi-a venit în cap un banc destul de banal, de altfel, care prinde extraordinar de mult acest fenomen: un om sta pe malul mării şi cineva vine şi îi spune să îi prindă nişte peşte, iar el îi spune că nu, pentru că stă pur şi simplu şi contemplă marea. Acesta îi spune: îţi dau bani şi nu o să mai ai barca asta prăpădită, o să-ţi iei una mai bună. Tot nu vroia. Acesta începe să îi arate care sunt avantajele: dacă prinzi peşte mai mult cu barca cea bună, o să poţi să îţi iei un vapor şi, dacă îţi iei un vapor, o să-ţi poţi face o fabrică de conserve de peşte şi o să lucreze alţii pentru tine şi tu nu o să faci nimic, la care omul răspunde: şi acum ce fac?
Probabil că acel om avea o casă deasupra capului, vremea era destul de ospitalieră cu el, peşte putea să-şi prindă dacă îi era foame şi nu-şi dorea să intre în această cursă.
Redactor: Consideraţi că oamenii care au beneficiat de provocările downshifting-ului într-o anumită porţiune a vieţii lor vor fi capabili să genereze alte valori pentru societate decât cele la care au apelat iniţial, adică vor putea să genereze valori postmoderne? Dacă da, în ce sens?
Aurora Liiceanu: Cred că da, în sensul că poate să arate faptul că avea de mic mai multe motivaţii, hobby-uri, de a fi plasat mai realist între principiul plăcerii şi principiul realităţii, te face ca oricând să te poţi opri şi să ai ce face, să nu rămâi gol. Hobby-ul, cum se zice în sociologie, răspunde unui eu neutilizat. Vorbeam de principiul plăcerii şi principiul realităţii: există principiul realităţii, trebuie să faci un pact cu lumea, cu nevoile, dar trebuie să îţi rămână ceva care să răspundă unor nevoi personale, să-ţi dea satisfacţii. Este de dorit să îţi rămână permanent nişte lucruri pe care vrei să le faci. Trebuie să ştii ce să faci după aceea. Sunt foarte mulţi oameni care se plictisesc, care nu îşi dau seama că ar putea fi folosiţi, iar societatea nu îi foloseşte, ei devin resurse umane care se irosesc.
Dar la noi există acest curent: dacă nu-ţi dă bani, să nu faci. Aici remarc o deosebire faţă de lucrurile bune pe care le-am descoperit în străinătate, că mai poţi fi util, că mai poţi să te duci undeva, socializarea în orice caz este un fapt pozitiv, nu poţi să te retragi din lume.
Este nevoie în această viaţă de relaţii, ori pentru aceasta trebuie să înţelegi că uneori ţi se face un bine, că lucrurile nu sunt alba – neagra, ca să poţi să spui că te duci să te ocupi de nişte copii părăsiţi sau de natură, dar dacă nu îmi dai nici un ban mai bine stau acasă.
E foarte greşit, pentru că foarte mulţi oameni intră în depresie tocmai pentru că nu sunt relaţionaţi sau nu-şi găsesc o utilizare. Acesta este un lucru negativ în societatea românească. Sigur că există oameni săraci care trebuie să alerge după bani şi nu pot face astfel de lucruri, dar sunt oameni care ar putea face ceva, dar care preferă să stea pasivi.
Downshiftingul presupune o schimbare de stil de viaţă până la urmă, stilul vieţii se schimbă total, dar pe de altă parte el nu putea să apară la noi în societate, la noi este prematur să admitem o asemenea evoluţie. Nu neg, însă, că sunt oameni care ar putea să facă downshifting şi nu fac, ceea ce înseamnă că fie sunt definitiv pierduţi, fie că nu au alte resurse, fie nu au nici o motivaţie intrinsecă, adică în sistemul lor de valori prietenia, natura, lectura, informaţia, etc. nu există.
În încheiere, aş spune că oamenii caută frumuseţea vieţii în marile reuşite şi aşa mai departe, fără a acorda importanţă gesturilor mici, cotidiene. De fapt, acestea fac cursul vieţii. Viaţa are şi ceva care trebuie trăit, adică munca e foarte bună, însă ideile despre muncă şi activitate trebuie reconsiderate. Lucrurile mici sunt importante. Este ca atunci când eşti concentrat pe ceva şi nu mai vezi nimic în jur.
.
Extras din interviul cu Aurora Liiceanu, realizat de Eugen Dumbravă

One response

  1. Articol fenomenal si veridic.
    Multumesc amindoura- unuia pentru faptul ca „la daruit publicului” si celuilalt ptr intuitia geniala de a-l afisa.
    viorica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: