Te iubesc! Dar… te iubesc?

Momentul când iţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti intr-o viaţă inseamnă inceputul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai intâi intr-un cenuşiu amorf al ochilor – ei imbătrânesc primii – intr-un rictus al gurii, pentru care trebuie mult exerciţiu in oglindă pentru a invăţa să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă intr-o imbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.

Ileana Vulpescu

 
Iubim şi suntem iubiţi.
Mai des sau mai rar, mai intens sau mai domol şi aşezat, cu toţii trăim iubirea ca pe un sentiment cu adevărat înălţător, care aduce lumină, bucurie, plăcere şi deschidere în viaţile noastre. Iubim sau cel puţin căutăm iubirea pentru că resimţim această nevoie până în sau din străfundurile fiinţei noastre. Iar în această căutare a iubirii, intrăm sau ne lăsăm atraşi în relaţii. Căutăm şi alegem (sau culegem) acei parteneri lângă care credem că putem trăi cât mai deplin acest sentiment.
Motivaţia atracţiei resimţite faţă de partener este un parametru variabil, având reprezentări mentale diferite pentru persoane diferite. Poate fi vorba de atribute reale ale celuilalt (fizice, intelectuale sau comportamentale) sau de proiecţii (însuşiri ale celui ce iubeşte, atribuite subiectului iubirii sale).
De-a lungul timpului am chestionat numeroase persoane, de ambele sexe, asupra motivaţiei iubirii lor. Intrebarea centrală a acestui mini-interviu a fost următoarea: „Personalitatea persoanei iubite, ca ansamblu al însuşirilor şi atributelor sale reale, reprezintă un întreg, reprezintă 100%. In momentul în care ai realizat că iubeşti această persoană, ce procent din personalitatea sa, din totalul atributelor sale reale, consideri că cunoşteai?”
Răspunsurile au fost cuprinse toate între 5% şi 30%. Cu alte cuvinte, în momentul în care respondentul a realizat că iubeşte cealaltă persoană, cunoştea 5-30% din însuşirile reale ale celeilalte persoane.
Trebuie să menţionez aici că majoritatea celor întrebaţi au avut un insight în acest moment, exprimat în general prin cuvintele: „ciudat, nu-i aşa, că o (îl) cunoşteam atât de puţin şi totuşi o (îl) iubeam!”. Da, aşa şi pare, ciudat. Explicaţia este că mintea noastră nu lasă lucrurile aşa, şi nici nu lucrează cu spaţii goale de informaţie, ci umple cele 70-95% goale cu propriile noastre proiecţii. Ce reprezintă acestea? Atribute, însuşiri, calităţi ale propriei noastre persoane, pe care le atribuim persoanei iubite. Atunci, în acele momente, mintea noastră consideră că persoana iubită are şi ea aceleaşi atribute pozitive pe care le avem şi noi înşine şi le proiectează asupra acesteia.
„Wow!”
„Da. Deci din întregul pe care îl iubeai, peste 70% erau lucruri din tine pe care doar le proiectai asupra celeilalte persoane şi cu mult mai puţine erau cele ce ţineau direct de aceasta. Aşa că acum am să te întreb: de fapt, pe cine iubeai?”
„Păi dacă cele mai multe dintre lucrurile pe care le iubeam la celălalt erau de fapt ale mele, cred că de fapt mă iubeam pe mine!”
.
.
Cam aşa ceva ni se întâmplă atunci când ne îndrăgostim: ne iubim propria stare pe care o obţinem atunci când suntem în relaţie şi aproape de celălalt. Şi cum ar putea oare să nu ne placă asta, când ceea ce relaţia „scoate” din noi este tot ceea ce avem mai pozitiv şi mai frumos?
Atât timp cât vom resimţi şi vom trăi aceeaşi stare de bine, de plăcere, de confort şi de siguranţă lângă partenerul nostru, relaţia va dăinui.
Dar timpul trece şi interacţiunea cu partenerul scoate la iveală atribute reale ale acestuia, unele considerate drept calităţi iar altele drept defecte. Iar aceste realităţi clare despre partener încep să înlocuiască în percepţia noastră acele proiecţii cu care l-am investit anterior, când încă nu-l cunoşteam atât de bine. Acest proces de înlocuire a proiecţiilor cu datele certe nou obţinute se continuă, aproape automat, cu o analiză comparativă: ce am şters (proiecţia) şi ce am adăugat în loc?
Atât timp cât noile date care vin să înlocuiască proiecţiile iniţiale nu diferă prea mult de acestea, vom obţine şi vom simţi în continuare aceeaşi stare de bine şi de confort în relaţie. Dacă în schimb diferenţele sunt mari, în sensul că înlocuim „calităţi” cu „defecte”, starea pe care o resimţim în relaţie începe să se modifice. Nu mai e atât de bună, atât de intensă, nu mai e atâta confort sau siguranţă. Cu cât modificarea este mai de amploare, cu atât dorinţa de a fi în relaţie scade, până când, atunci când scădarea depăşeşte un prag individual de acceptabilitate, dorinţa dispare şi relaţia fie se rupe, fie se transformă în orice altceva decât iubire.
Poate că aţi auzit uneori, în jurul vostru, persoane care după o perioadă variabilă de trăire intensă a iubirii (săptămâni, luni, mai rar ani) spun consternaţi: „Doamne, parcă am fost orb/oarbă! Cum de nu am văzut toate astea de la început?”. Nimeni nu ar trebui să se învinovăţească, acest mecanism al proiecţiilor explică totul.
Dacă relaţia nu se rupe, de aici înainte, rămânerea în relaţie fie devine un calvar, o povară, fie se transformă într-un compromis, în care fiecare partener dă ceva şi primeşte ceva, un beneficiu care să nu necesite iubire şi care să fie totuşi mulţumitor, compensator pentru efortul de a rămâne în relaţie şi de a da mereu ceea ce cere partenerul.
Nimic din ce am descris mai sus nu are menirea de a „strica” trăirea minunată a iubirii. Nici nu ar putea face aşa ceva. Poate fi însă un reper de care să ţii seamă atunci când, încă la începutul unei relaţii, te pregăteşti să iei hotărâri importante pentru viitor.
Nimic mai frumos pe lume decât să spui te iubesc!
Dar… te iubesc?
 .

2 răspunsuri

  1. […] Nimic mai frumos pe lume decât să spui te iubesc! Dar… te iubesc?     Sursa articol Radu Albota &laquo Precedent Cine suntem noi?Share0+ […]

  2. […] Mai des sau mai rar, mai intens sau mai domol şi aşezat, cu toţii trăim iubirea ca pe un sentiment cu adevărat înălţător, care aduce lumină, bucurie, plăcere şi deschidere în viaţile noastre. Iubim sau cel puţin căutăm iubirea pentru că resimţim această nevoie până în sau din străfundurile fiinţei noastre. Iar în această căutare a iubirii, intrăm sau ne lăsăm atraşi în relaţii. Căutăm şi alegem (sau culegem) acei parteneri lângă care credem că putem trăi cât mai deplin acest sentiment. Motivaţia atracţiei resimţite faţă de partener este un parametru variabil, având reprezentări mentale diferite pentru persoane diferite. Poate fi vorba de atribute reale ale celuilalt (fizice, intelectuale sau comportamentale) sau de proiecţii (însuşiri ale celui ce iubeşte, atribuite subiectului iubirii sale).   De-a lungul timpului am chestionat numeroase persoane, de ambele sexe, asupra motivaţiei iubirii lor. Intrebarea centrală a acestui mini-interviu a fost următoarea: „Personalitatea persoanei iubite, ca ansamblu al însuşirilor şi atributelor sale reale, reprezintă un întreg, reprezintă 100%. In momentul în care ai realizat că iubeşti această persoană, ce procent din personalitatea sa, din totalul atributelor sale reale, consideri că cunoşteai?” Răspunsurile au fost cuprinse toate între 5% şi 30%. Cu alte cuvinte, în momentul în care respondentul a realizat că iubeşte cealaltă persoană, cunoştea 5-30% din însuşirile reale ale celeilalte persoane.  Trebuie să menţionez aici că majoritatea celor întrebaţi au avut un insight în acest moment, exprimat în general prin cuvintele: „ciudat, nu-i aşa, că o (îl) cunoşteam atât de puţin şi totuşi o (îl) iubeam!”. Da, aşa şi pare, ciudat. Explicaţia este că mintea noastră nu lasă lucrurile aşa, şi nici nu lucrează cu spaţii goale de informaţie, ci umple cele 70-95% goale cu propriile noastre proiecţii. Ce reprezintă acestea? Atribute, însuşiri, calităţi ale propriei noastre persoane, pe care le atribuim persoanei iubite. Atunci, în acele momente, mintea noastră consideră că persoana iubită are şi ea aceleaşi atribute pozitive pe care le avem şi noi înşine şi le proiectează asupra acesteia. „Wow!” „Da. Deci din întregul pe care îl iubeai, peste 70% erau lucruri din tine pe care doar le proiectai asupra celeilalte persoane şi cu mult mai puţine erau cele ce ţineau direct de aceasta. Aşa că acum am să te întreb: de fapt, pe cine iubeai?” „Păi dacă cele mai multe dintre lucrurile pe care le iubeam la celălalt erau de fapt ale mele, cred că de fapt mă iubeam pe mine!” Cam aşa ceva ni se întâmplă atunci când ne îndrăgostim: ne iubim propria stare pe care o obţinem atunci când suntem în relaţie şi aproape de celălalt. Şi cum ar putea oare să nu ne placă asta, când ceea ce relaţia „scoate” din noi este tot ceea ce avem mai pozitiv şi mai frumos? Atât timp cât vom resimţi şi vom trăi aceeaşi stare de bine, de plăcere, de confort şi de siguranţă lângă partenerul nostru, relaţia va dăinui. Dar timpul trece şi interacţiunea cu partenerul scoate la iveală atribute reale ale acestuia, unele considerate drept calităţi iar altele drept defecte. Iar aceste realităţi clare despre partener încep să înlocuiască în percepţia noastră acele proiecţii cu care l-am investit anterior, când încă nu-l cunoşteam atât de bine. Acest proces de înlocuire a proiecţiilor cu datele certe nou obţinute se continuă, aproape automat, cu o analiză comparativă: ce am şters (proiecţia) şi ce am adăugat în loc? Atât timp cât noile date care vin să înlocuiască proiecţiile iniţiale nu diferă prea mult de acestea, vom obţine şi vom simţi în continuare aceeaşi stare de bine şi de confort în relaţie. Dacă în schimb diferenţele sunt mari, în sensul că înlocuim „calităţi” cu „defecte”, starea pe care o resimţim în relaţie începe să se modifice. Nu mai e atât de bună, atât de intensă, nu mai e atâta confort sau siguranţă. Cu cât modificarea este mai de amploare, cu atât dorinţa de a fi în relaţie scade, până când, atunci când scădarea depăşeşte un prag individual de acceptabilitate, dorinţa dispare şi relaţia fie se rupe, fie se transformă în orice altceva decât iubire.   Poate că aţi auzit uneori, în jurul vostru, persoane care după o perioadă variabilă de trăire intensă a iubirii (săptămâni, luni, mai rar ani) spun consternaţi: „Doamne, parcă am fost orb/oarbă! Cum de nu am văzut toate astea de la început?”. Nimeni nu ar trebui să se învinovăţească, acest mecanism al proiecţiilor explică totul. Dacă relaţia nu se rupe, de aici înainte, rămânerea în relaţie fie devine un calvar, o povară, fie se transformă într-un compromis, în care fiecare partener dă ceva şi primeşte ceva, un beneficiu care să nu necesite iubire şi care să fie totuşi mulţumitor, compensator pentru efortul de a rămâne în relaţie şi de a da mereu ceea ce cere partenerul. Nimic din ce am descris mai sus nu are menirea de a „strica” trăirea minunată a iubirii. Nici nu ar putea face aşa ceva. Poate fi însă un reper de care să ţii seamă atunci când, încă la începutul unei relaţii, te pregăteşti să iei hotărâri importante pentru viitor. Nimic mai frumos pe lume decât să spui te iubesc! Dar… te iubesc? Sursa articol Radu Albota […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: