Efectul nocebo
De-a lungul istoriei, puterea sugestibilităţii a fost folosită de şamani şi doctori ca adjuvant în tratarea pacienţilor. Ritualurile de vindecare folosite de vraci se bazau pe convingerea anterioară a pacientului în privinţa eficienţei acestora, el vindecându-se ca urmare a credinţei în leacul prescris. În secolul al XX-lea, acest fenomen de vindecare a primit numele de „efectul placebo”, oamenii de ştiinţă recunoscând uluitoarea capacitate de autovindecare a corpului.
Doctorii ştiu astăzi că o pastilă placebo, ce nu conţine niciun ingredient activ, poate fi la fel de eficientă ca medicamentele consacrate în ameliorarea a numeroase simptome. De aceea, testul de căpătâi al medicinei moderne pentru aprobarea unui nou medicament este studiul clinic dublu orb, în care jumătate din pacienţi sunt trataţi cu noul remediu şi restul cu un placebo, fără ca pacienţii sau doctorii să ştie ce primeşte fiecare subiect.
Efectul placebo, al cărui nume vine din limba latină şi înseamnă „voi face plăcere”, are un „frate”, pe „nocebo” (numele vine de la nocere, ce înseamnă „a face rău” în limba latină). Acest fenomen depinde de percepţiile şi aşteptările pacientului: dacă acesta crede că o substanţă îi va face rău, efectul va fi resimţit negreşit, în ciuda absenţei vreunui ingredient activ.
.
Mintea, mai puternică decât medicamentele?
Efectul placebo a fost studiat în detaliu de la jumătatea secolului al XX-lea, fiind realizate mii de studii ce au confirmat identificarea sa la aproximativ 30% din pacienţii trataţi. În schimb, cercetătorii au început să acorde aceeaşi atenţie efectului nocebo abia începând cu anii ‘90. În ultimii ani se efectuează tot mai multe studii ce demonstrează impactul acestui efect.
O echipă de cercetători germani şi britani a efectuat un studiu aprofundat asupra nocebo în 2011. Celor 22 de voluntari le-a fost ataşat de picior câte un dispozitiv care emitea căldură şi li s-a solicitat să evalueze durerea simţită pe o scară de la 1 la 100. Cercetătorii au crescut nivelul căldurii emise de aparat până când durerea atingea pragul de 70.
Pentru a contracara durerea, toţi voluntarii erau trataţi prin perfuzie cu remifentanil, un analgezic puternic, similar morfinei. Acest medicament funcţionează rapid şi este metabolizat cu viteză, permiţând cercetătorilor să oprească administrarea şi să înlocuiască tratamentul cu un fluid fără efecte analgezice.
În acelaşi timp, creierul fiecărui voluntar era scanat pe măsură ce acesta evalua nivelul de durere şi efectul analgezic al medicamentului. Atunci când cercetătorii induceau senzaţia de ardere şi administrau medicamentul fără să le spună voluntarilor, aceştia înregistrau o atenuare a durerii, ceea ce sugerează că acesta funcţiona indiferent de aşteptările lor.
Efectul placebo era înregistrat atunci când li se comunica voluntarilor că urmează să le fie injectat analgezicul, în ciuda faptului că acesta curgea deja în venele lor. Toţi pacienţii înregistrau o atenuare şi mai mare a durerii, ceea ce a arătat că aşteptările voluntarilor dublau efectul benefic al medicamentului.
Apoi, cercetătorii au minţit din nou, spunându-le pacienţilor că opriseră administrarea medicamentului, deşi acest lucru nu era adevărat, avertizându-i şi că era foarte probabil ca nivelul de durere să crească. Imediat, durerea percepută de voluntari s-a apropiat de nivelul înregistrat înainte de administrarea analgezicului, aşteptările acestora anulând efectul benefic al unui medicament extrem de puternic. Scanând creierul pacienţilor, doctorii au putut observa modificări în reţelele neuronale ale acestora, arătând că voluntarii simţeau cu adevărat variaţiile nivelului de durere.
Scanarea a arătat că efectul placebo şi cel nocebo nu activează aceleaşi zone ale creierului. Atunci când pacienţii se aşteptau ca durerea să crească în intensitate, cercetătorii observau modificări în zona creierului care controlează dispoziţia şi anxietatea. În schimb, atunci când voluntarii se aşteptau la atenuarea durerii, în creierul lor se activau regiunile identificate în cercetările asupra efectelor pilulelor placebo.
.
Efectul periculos al pesimismului
Robert A. Hahn, epidemiolog şi specialist în antropologie culturală, a studiat efectele aşteptărilor negative asupra sănătăţii umane şi a concluzionat că acestea variază foarte mult, de la iritaţii ale pielii până la deces.
Primul studiu care a analizat efectele pesimismului, eliminând toţi ceilalţi factori ce influenţau sănătatea, a fost efectuat în 1993. Cercetarea s-a aplecat asupra pacienţilor ce sufereau de ischemie miocardică, afecţiune care reduce cantitatea de sânge care ajunge la inimă. Rezultatele studiului au arătat că persoanele care sufereau de afecţiuni depresive (ce implică o gândire negativă) aveau, în medie, de 1,6 ori mai multe episoade ale bolii şi erau de 1,5 ori mai predispuşi la deces din această cauză. Cu cât pacienţii erau mai lipsiţi de speranţă, conform evaluărilor psihiatrice, cu atât aveau mai multe şanse să moară. Dr. Hahn estimează că 5% din cele 26.000 de decese provocate anual în SUA de această afecţiune pot fi atribuite aşteptărilor negative pe care pacienţii le au de la boală.
O altă cercetare ce a demonstrat efectul pe care îl au convingerile pacientului asupra sănătăţii a fost realizată asupra unui grup de pacienţi cu astm. Participanţilor la studiu li s-a cerut să inhaleze o soluţie salină dintr-un nebulizator. Cei cărora li s-a spus că soluţia era inertă nu au manifestat niciun simptom, însă 47,5% dintre cei cărora li s-a spus că substanţa conţine alergeni au suferit o criză de astm. Mai mult, atunci când voluntarilor ce sufereau crize de astm li s-a oferit aceeaşi substanţă salină şi li s-a spus că aceasta le va trata simptomele, crizele au încetat.
Dr. Herbert Benson de la Şcoala de Medicină de la Harvard afirmă că stimularea cortexului insular, o regiune din creier, poate produce efecte serioase asupra inimii, inclusiv fibrilaţie ventriculară, o tulburare de ritm cardiac ce poate duce la deces. El afirmă că frica duce la reacţii chimice în creier ce pot provoca stimularea cortexului insular, un prim pas spre aceste consecinţe negative. De aceea, expertul recomandă medicilor o abordare pozitivă în contactul cu pacienţii, aceasta având potenţialul de a reduce costurile substanţial şi de a îmbunătăţi starea de sănătate bolnavilor fără tratamente suplimentare.
.
Vorbele doctorului, la fel de importante ca acţiunea terapeutică
„Cuvintele sunt cel mai important instrument pe care îl are la dispoziţie un doctor. Ele reprezintă o sabie cu două tăişuri: pot vindeca, dar pot şi răni”. Afirmaţia îi aparţine lui Bernard Lown, inventatorul defibrilatorului şi totodată laureat al premiului Nobel pentru Pace ca urmare a activismului său împotriva războiului nuclear.
Un studiu publicat recent de o echipă de cercetători din Germania a confirmat spusele lui Lown, arătând cât de importantă este abordarea doctorilor şi cât de uşor pot influenţa aceştia starea de sănătate a pacienţilor cu doar câteva cuvinte.
Cercetările au arătat că pacienţii sunt foarte receptivi la sugestiile negative, această reacţie accentuându-se în situaţiile critice, precum perioada premergătoare unei operaţii, boala gravă sau accidentul.
În practica medicală se presupune că durerea şi anxietatea pacienţilor sunt reduse dacă aceştia sunt avertizaţi înainte de efectuarea procedurilor dureroase. Studiile efectuate au infirmat această presupunere, din ele reieşind că folosirea cuvintelor negative precum „durere”, „arsură” sau „înţepătură” sporeşte anxietatea şi durerea.
Un alt studiu a investigat efectul cuvintelor asupra unui grup de femei pe cale să nască, atunci când acestea erau pregătite pentru anestezia epidurală. Femeile au fost împărţite în două grupuri. Participantelor din primul grup au fost avertizate cu cuvintele „veţi simţi o înţepătură ca de albină; aceasta este cea mai neplăcută parte a procedurii”, iar cele din cel de-al doilea grup cu fraza „vi se va administra un anestezic local pentru a amorţi zona, astfel încât să vă simţiţi mai confortabil în timpul procedurii”. Atunci când au fost rugate să evalueze durerea simţită pe o scară de la 1 la 11, femeile din primul grup au notat-o, în medie, cu 5, iar cele din cel de-al doilea grup, cu 3.
Durerea poate apărea chiar şi în cazul în care stimulul extern este absent cu desăvârşire, lucru demonstrat de un experiment efectuat la Universitatea din California. Cercetătorii pretindeau că studiază efectele curentului electric asupra funcţionării creierului, ataşând în acest scop electrozi pe scalpul participanţilor. Cei 34 de studenţi voluntari au fost avertizaţi că există riscul să sufere dureri de cap serioase în urma experimentului. La finalul studiului, două treimi dintre participanţi au declarat că au suferit dureri de cap – însă cercetătorii nu activaseră în niciun moment curentul electric. Aceştia voiau, de fapt, să testeze dacă oamenii sănătoşi pot deveni bolnavi doar în urma propriilor aşteptări, ipoteză confirmată de experiment.
Cercetătorii avertizează că acest efect poate declanşa un cerc vicios: atunci când credem că ceva ne face rău, devenim anxioşi, ceea ce poate exacerba simptomele existente şi poate duce la apariţia altora, căci anxietatea provoacă hipertensiune şi reduce eficienţa sistemului imunitar.
Numeroasele experimente realizate pentru aprobarea unor medicamente noi au evidenţiat o tendinţă bizară: atunci când voluntarii erau anunţaţi despre potenţialele efecte secundare ale acestora, un procent considerabil dintre participanţi prezentau aceste efecte secundare, chiar şi în cazul în care li se administrase tratamentul placebo. În anumite cazuri, efectele adverse înregistrate de pacienţii cărora li se administrase o simplă pastilă de zahăr erau atât de grave, încât aceştia au fost nevoiţi să se retragă din testul clinic înainte de terminarea acestuia.
În contextul societăţii moderne, în care tot mai mulţi pacienţi dau în judecată cadrele medicale pentru malpraxis, doctorii se văd adeseori nevoiţi să accentueze potenţialele efecte secundare ale tratamentului, ceea ce amplifică probabilitatea ca acestea să fie înregistrate. De asemenea, autorităţile publice dintr-un număr tot mai mare de ţări lansează adeseori avertismente cu privire la diferite potenţiale riscuri la care se expun cetăţenii, chiar şi în cazurile în care efectele negative nu sunt demonstrate ştiinţific.
Arthur Barsky, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, explică efectele acestor avertismente: „Indiferent cum sunt induse aceste aşteptări negative – fie că este vorba de o pastilă, de un avertisment al autorităţilor sau de reclamele unor companii de farmaceutice – acestea fac ca pacienţii să reatribuie simptomele unei suferinţe de moment acestor aşteptări negative, ceea ce duce la accentuarea lor, accentuare care solidifică reatribuirea iniţială”. Cercetătorii afirmă că efectul este similar celui ce caracterizează aşa-numitul „sindrom al studenţilor la medicină”, care încep să perceapă numeroase simptome ale bolilor pe care le studiază.
Un studiu realizat în 2007 a subliniat consecinţele negative ale accentuării efectelor secundare de către personalul medical. În cadrul experimentului, participanţilor le-a fost prescris medicamentul Finasteride pentru a atenua simptomele problemelor de prostată. Jumătate din pacienţii cărora le-a fost prescris medicamentul au fost avertizaţi că acesta poate provoca disfuncţie erectilă, iar celorlalţi participanţi nu li s-a spus acest lucru. Ulterior, doctorii au observat că 44% dintre pacienţii care fuseseră informaţi despre efectele secundare au suferit de disfuncţie erectilă, faţă de numai 15% dintre cei neinformaţi.
Profesorul Barsky afirmă că accentuarea efectelor secundare reduce eficienţa tratamentelor medicale şi fac ca un număr tot mai mare de pacienţi să renunţe la acestea, apelând la terapii alternative. Specialistul afirmă că pierderea încrederii în medicina convenţională şi în cadrele medicale accentuează la rândul său efectul nocebo, reducând şi mai mult eficacitatea tratamentelor.
David Wainwright, sociolog la Universitatea Bath, afirmă că „în ultimii ani se observă o creştere a incidenţei afecţiunilor care nu au o cauză fizică, ci sunt generate de problemele subiective ale vieţii de zi cu zi ce sunt percepute dintr-o perspectivă medicală. Atunci când ni se induce senzaţia că suntem expuşi unui risc cu ocazia fiecărei interacţiuni, ne simţim mai vulnerabili, iar experienţele fireşti sunt interpretate ca probleme de sănătate. Acest lucru are un efect extrem de nociv asupra oamenilor”.
.
Când efectul nocebo aduce moartea
Acest efect nociv identificat de cercetători poate avea consecinţe de gravitate maximă, provocând chiar decesul.
Primul caz recunoscut de medicină în care efectul nocebo a dus la decesul unui pacient a avut loc în 1973. Doctorul Clifton Meador a diagnosticat un pacient cu cancer de ficat în stare terminală şi l-a informat pe acesta că mai are doar câteva luni de trăit. Prognoza doctorului s-a adeverit câteva luni mai târziu, când bărbatul tratat a decedat. În timpul autopsiei, însă, medicul s-a confruntat cu o surpriză: tumoarea era una mică, iar cancerul nu intrase în metastază. „Pacientul nu a murit de cancer, ci din cauza faptului că el credea că moare de cancer. Atunci când toată lumea te tratează ca şi cum vei muri, tu accepţi asta cu toată fiinţa ta”, a explicat ulterior Meador.
Ulterior, efectul a fost identificat în nenumărate rânduri. Statisticile au arătat că pacienţii care sunt supuşi unei operaţii dificile şi care cred că au şanse mari să moară în timpul acesteia înregistrează o rată a decesului pe masa de operaţie mai mare decât cei optimişti. Altă statistică arată că aproximativ 60% din pacienţii nevoiţi să recurgă la chimioterapie încep să aibă parte de greţuri înainte să înceapă tratamentul.
Un caz înregistrat în SUA arată cât de puternic poate fi efectul nocebo: un bărbat care participa la un test clinic a decis să se sinucidă, înghiţind 29 de capsule din ceea ce el credea că este un medicament antidepresiv. Chiar dacă pastilele erau de fapt un placebo ce nu conţinea nicio substanţă activă, efectele au fost severe: pacientul a intrat în hipotensiune, fiind nevoie de administrarea de fluide intravenos pentru stabilizarea lui. După ce doctorii i-au spus că pastilele erau fără substanţe active, simptomele au dispărut rapid.
Acelaşi efect nocebo explică numeroasele cazuri petrecute în ţări din întreaga lume în care victimele unui blestem sau ale unui ritual religios s-au îmbolnăvit sau chiar au decedat. Un astfel de caz, bine documentat în arhivele medicale, a fost înregistrat în Alabama în 1938. Un bărbat pe nume Vance Vanders a fost internat în spital cu simptome grave: pierduse aproape 25 de kilograme în greutate. Doctorii suspectau că acesta suferă fie de tuberculoză, fie de cancer, însă toate testele medicale au infirmat aceste ipoteze.
Chiar şi după internare, starea acestuia continua să se agraveze, pacientul refuzând să mănânce şi vomitând tot ce i se administra cu ajutorul unui tub nazo-gastric. Vanders declara în mod repetat că va muri, pierzându-şi cunoştinţa de mai multe ori. Atunci când starea lui s-a agravat, soţia a cerut să discute cu doctorul între patru ochi, explicându-i acestuia că Vanders s-a certat cu un vraci din zonă. În momentul conflictului, vraciul a dus la nasul lui Vanders un lichid urât-mirositor şi i-a spus acestuia că făcuse un ritual voodoo care urma să ducă la moartea sa, soartă de care nu avea cum să scape nici cu cei mai buni medici. Soţia ascunsese întâmplarea pentru că vraciul ameninţase să efectueze ritualul şi asupra copiilor lor dacă vor povesti cuiva despre cele întâmplate.
Doctorul Drayton Doherty, cel care îl trata pe Vanders, s-a gândit peste noapte la un plan de acţiune şi a cerut să vorbească în dimineaţa următoare cu întreaga familie Vanders. Atunci când s-au strâns toate rudele, Doherty le-a spus că în seara precedentă se întâlnise cu vraciul care îl blestemase pe Vance şi că îl strânsese de gât pe acesta până când îi dezvăluise totul despre blestem. Doctorul le-a spus că vraciul a recunoscut că l-a păcălit pe Vanders să înghită ouă de şopârlă, acestea eclozând în stomacul său, astfel că o reptilă îl consuma pe Vanders din interior.
După discuţia cu familia Vanders, doctorul a chemat în cameră o asistentă pe care o instruise să pregătească o seringă cu un emetic foarte puternic. Doherty a inspectat cu mare pompă instrumentul, iar apoi i-a injectat medicamentul lui Vanders. După câteva minute, acesta a început să vomite puternic. Doherty a scos pe ascuns din geanta sa o şopârlă verde, strigând către Vanders: „Uite ce a ieşit din tine, Vance! Acum eşti vindecat. Blestemul voodoo s-a încheiat!”. În scurt timp, Vanders a adormit, iar a doua zi s-a trezit cu o imensă poftă de mâncare. Pacientul a fost externat după şapte zile şi şi-a revenit complet în câteva săptămâni.
Un studiu mai recent, efectuat în 1993, confirmă descoperirea făcută de Doherty: credinţa, prin efectul nocebo, poate ucide. Cercetătorii au studiat decesele a 28.619 de americani de origine chineză pe baza certificatelor de deces din statul California, ce oferă multe informaţii. În astrologia chineză, fiecare an este asociat unui organ, persoana născută în acel an fiind vulnerabilă la afecţiunile acelui organ. Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele care respectau tradiţiile chinezeşti şi care erau născute într-un an „ghinionist” mureau mai repede cu minim 1,3 ani şi maxim 4,9 ani decât americanii de origine chineză născuţi într-un an fără ghinion. Studiind certificatele de deces a 400.000 de americani caucazieni, cercetătorii nu au observat nicio diferenţă între anii „ghinionişti” şi ceilalţi, ceea ce sugerează că efectul apare ca urmare a credinţei în astrologia chineză, ce influenţează starea de sănătate în asemenea măsură încât scurtează viaţa celor ce respectă tradiţiile chinezeşti.
Toate aceste cercetări subliniază impactul prea puţin ştiut al efectului nocebo şi arată că modul în care cadrele medicale interacţionează cu pacientul este cel puţin la fel de important ca tratamentul pe care acestea îl prescriu. De asemenea, conştientizarea existenţei acestui efect promite să ducă la o îmbunătăţire a vieţii de zi cu zi, deoarece modul în care percepem realitatea contribuie în mod direct la crearea acesteia. Adoptarea unei perspective optimiste ne face mai sănătoşi şi ne face viaţa mai bună.
.
sursa: descopera.ro
.
10 lucruri mai puţin cunoscute despre vise
Visele sunt o componentă a vieţii noastre despre care mai mult facem presupuneri, decât cunoaştem ceva cu certitudine. Ele există şi se desfăşoară, independent de voia noastră, uneori dupa tipare bine definite – incapacitatea de a fugi sau de a riposta, ori starea de imponderabilitate derivată din deplasarea cu o viteză uriaşă – alteori, haotice, aleatorii, premonitorii, înfricoşătoare sau euforice. Pe unele ni le explicăm ca urmări ale unor experienţe mai mult sau mai puţin marcante din timpul unei zile, în timp ce altora ne este imposibil să le identificăm sursa şi/sau să le asociem cu diferite simboluri. Ştiinţa interpretării onirice, al cărei părinte este celebrul medic neuropsihiatru Sigmund Freud, oferă, în unele situaţii, lămuriri satisfăcătoare. Totuşi, nu decodificarea simbolurilor ascunse ale viselor face obiectul de studiu al acestui material, ci trăsăturile pe care acestea le au, dintr-o perspectivă enciclopedică.
10. Şi orbii visează
Oamenii care orbesc după naştere văd, în continuare, imagini în visele lor. Cei care s-au născut fără darul vederii sunt privaţi de această dimensiune onirică, dar se bucură de vise la fel de „vii” ca toţi ceilalţi, limitate însă. Visele lor se desfăşoară în gama tuturor celorlalte simţuri: auz, miros, gust, atingere şi emoţie. Pentru un văzător este greu să îşi imagineze toate aceste lucruri în vis, dar nevoia de somn a creierului uman este atât de puternică, încât acesta poate angrena toate situaţiile şi mecanismele fizice posibile pentru a impune un repaus odihnitor şi eficient sistemului.
9. Uităm 90% din tot ce visăm
La cinci minute după ce un om se trezeşte, el a uitat deja jumătate din ce a visat. După zece minute, 90% din amintirea visului a dispărut. Poetul Samuel Taylor Coleridge s-a trezit într-o dimineaţă după un vis fabulos – indus, probabil, de opiu – şi a aşternut cu creionul pe hârtie descrierea „viziunii dintr-un vis”, în ceea ce a devenit, ulterior, unul dintre cele mai apreciate poeme englezeşti: Kublai Khan. In timp ce scria, mai exact după cel de al 54-lea vers, a fost întrerupt de cineva. Coleridge s-a întors să îşi termine poemul, dar nu şi-a putut aminti restul visului. Poezia nu a mai fost niciodată completată. Cazuri similare mai există. De exemplu, Robert Louis Stevenson a scris povestea Doctorului Jeckyll şi a Domnului Hyde prin vis, iar Frankenstein, al lui Mary Shelley, a fost tot vlăstarul unei experienţe în somn.
8. Toată lumea visează
Orice fiinţă omenească visează (exceptând cazurile de tulburare psihologică gravă ), însă bărbaţii şi femeile visează diferit şi au reacţii fizice distincte. Bărbaţii tind să viseze mai mult despre alţi bărbaţi, în timp ce femeile visează în mod egal despre femei şi bărbaţi. Mai mult, atât bărbaţii, cât şi femeile, experimentează reacţii fizice de natură sexuală în timp ce visează, indiferent dacă visele au ori nu o tentă sexuală explicită; aproape zilnic, bărbaţii au erecţii, iar femeilor li se vascularizează mai puternic zona genitală.
7. Visele previn psihozele
Intr-un studiu recent asupra somnului, s-a constatat că subiecţii care erau treziţi la începutul fiecărui vis, dar cărora li se permitea, totuşi, opt ore de somn, au experimentat cu toţii dificultăţi de concentrare, iritabilitate, halucinaţii şi semne de psihoză, după numai trei zile de asemenea tratament. Atunci când, în sfârşit, li s-a permis un somn continuu şi neîntrerupt, cu vise, creierele subiecţilor au recuperat timpul pierdut ridicând simţitor procentul de somn în stare REM (Rapid Eye Movement sau Mişcarea Rapidă a Ochilor – etapa de somn în care visăm). Adică, au visat mult mai mult, pentru a ajuta la refacerea cerebrală.
6. Visăm numai despre ce cunoaştem
Visele noastre sunt adesea populate de străini care interpretează anumite roluri, bine definite, dar care, deşi poate e greu de crezut, nu sunt invenţii ale minţii noastre – acele figuri sunt figuri reale ale unor oameni reali, pe care i-am întâlnit pe parcursul vieţii, dar pe care este posibil să nu le mai recunoaştem şi de care nu ne mai amintim. Asasinul funest din cel mai recent coşmar poate fi individul care a pus benzina în rezervorul maşinii tatălui pe când noi eram doar nişte copii. Cu toţii am văzut sute de mii de chipuri în viaţa noastră, aşadar există o rezervă nesfârşită de personaje pe care creierele noastre să le utilizeze în timp ce visăm.
5. Nu toţi visează în culori
Reiese din unele studii, că nu mai puţin de 12% dintre oamenii văzători visează exclusiv în alb şi negru. Restul visează colorat. De asemenea, oamenii tind să aibe teme comune în visele lor, situaţii relaţionate cu şcoala sau serviciul, urmăriri, alergare îngreunată şi pe loc, experienţe sexuale, eşecuri, întârzieri, decesul unei persoane dragi, dinţi căzuţi, zbor, picarea unui examen sau un accident de maşină. Până acum, nu se ştie dacă impactul unui vis marcat de violenţă sau moarte poartă o încărcătură emoţională mai puternică în cazul unei persoane care visează color, decât în cazul uneia care visează alb-negru.
4. Visele nu sunt despre ceea ce par a fi
Atunci când visăm despre un anumit subiect, este posibil, ba chiar foarte probabil, ca visul să nu se refere tocmai la acel lucru. Visele comunică într-un limbaj simbolic şi codificat. Mintea noastră inconştientă, încearcă să compare visul cu altceva, similar. Aşadar, orice simbol ar alege visul, este foarte puţin probabil să fie vorba despre un simbol explicit, al chiar lucrului visat. Practic, aici intervine acea „interpretare a viselor”, de care se face vinovat Freud şi care asociază scenarii onirice precum pierderea dinţilor cu decesul cuiva apropiat, scăldatul în ape tulburi cu o boală ce se apropie, ori prezenţa unor animale cu nişte duşmani, mai mici sau mai mari, din viaţa reală.
3. Dependenţii care au renunţat la vicii au vise mai realistice
Oamenii care au fost mult timp fumători şi s-au lăsat de acest viciu, experimentează, se pare, vise mult mai vii decât ar avea în mod normal. In plus, Jurnalulul de Psihologie Anormală relatează: „In rândul a 293 de fumători abstinenţi, într-o perioadă cuprinsă între una şi patru săptămâni, 33% au declarat că au avut cel puţin un vis despre fumat. In majoritatea viselor, subiecţii s-au surprins fumând şi au resimţit puternice emoţii negative, precum panica şi vina. Visele despre fumat erau rezultatul scăderii nivelului de nicotină şi nu au fost experimentate de 97% dintre subiecţi atunci când fumau.” Apariţia viselor era relaţionată semnificativ cu durata abstinenţei. Aceste vise au fost încadrate ca fiind mai vii decât cele obişnuite şi erau la fel de comune ca majoritatea simptomelor renunţării la tutun.
2. Stimulii externi ne invadează visele
Se numeşte încorporare onirică şi reprezintă experienţa pe care majoritatea o avem, cel mai comun, atunci când un sunet din realitate se aude în vis şi este cumva asociat unui element din scenariul visat. Un exemplu asemănător este acela al situaţiei când ne este sete, frig sau avem o altă nevoie fiziologică, în realitate, iar mintea noastră încorporează această nevoie în vis. Un asemenea caz se poate transpune oniric visând cum bei un mare pahar cu apă, după care setea revine, bei iar, iar ciclul se repetă până când te trezeşti şi chiar bei un pahar cu apă. Acest concept este ilustrat în pictura lui Salvador Dali denumită „Vis provocat de zborul unei albine în jurul unei rodii, cu o secundă înainte de trezire”.
1. Suntem „paralizaţi” în timpul somnului
Fie că ne vine sau nu să credem, trupurile noastre sunt, virtual, paralizate în timpul somnului cu vise – cel mai probabil pentru a se preveni mişcarea lor în concordanţă cu ceea ce visăm. Potrivit unor studii, glandele endocrine secretă hormoni care ajută la inducerea somnului, iar neuronii trimit semnale coloanei vertebrale, care cauzează relaxarea şi, în cele din urmă, paralizia temporară a corpului. De asemenea, atunci când sforăim, nu visăm. Copiii mici nu visează despre ei înşişi până la vârsta de 3 ani. De la aceeaşi vârstă, micuţii au în mod tipic mai multe coşmaruri decât adulţii, până în jurul vârstei de 7-8 ani. De asemenea, dacă suntem treziţi în mijlocul unui vis, este mai probabil să ni-l amintim ceva mai bine decât am face-o dacă ne-am trezi după o întreagă noapte de somn.
Sursa: descopera.ro
.
Digital dreams – soft pentru vizualizarea viselor
Spectaculos? Cu siguranţă!
Important va fi însă ce vedem dincolo de aceste imagini şi cum interpretăm acest spectacol.
După un articol din The Telegraph
Cu celebritatea la psihiatru (2) – metamorfoza
Dacă acum celebrităţile sunt create exclusiv de media, şi adesea după criterii discutabile, a existat totuşi şi-o vreme când faima unui personaj era considerată recunoaşterea legitimă a unei valori atestate.
Anna Oliverio Ferraris, psihoterapeut şi profesor de psihologie la Universitatea La Sapienza din Roma, studiază de mulţi ani raportul pe care copiii şi adulţii îl instaurează cu mass-media şi influenţa pe care aceasta o exercită asupra publicului. In lucrarea ei intitulată „Metamorfoza unui succes virtual”, ea ne aminteşte despre acele vremuri demult apuse, când convingerea comună era că faimei trebuie să-i corespundă merite speciale, virtuţi şi competenţe speciale. „Oamenii simţeau nevoia să înscrie personajul apărut pe scena publică într-un flux structurat de evenimente. Ii atribuiau semnificaţii universale. Mulţi vedeau în el întruparea unui semn divin, alţii fructul unei dedicări personale sau produsul unor calităţi excepţionale”.
Prin urmare, eroii erau faimoşi pentru curajul sau excepţionalul faptelor lor şi lăsau semne de neşters în inimile contemporanilor lor şi în istorie. Sfinţii erau celebraţi pentru bunătatea şi abnegaţia de care dădeau dovadă şi amintiţi la distanţă de secole. Regii şi suveranii erau şi ei în general (deşi nu de toată lumea) respectaţi şi aclamaţi, consideraţi drept puncte de referinţă, simboluri ale identităţii naţionale, poate şi pentru că erau instalaţi în rolul respectiv în numele unei voinţe divine. Poeţi, artişti, oameni de ştiinţă, mari inovatori, descoperitori de pământuri îndepărtate, reprezentau pietrele milenare ale istoriei culturale ale unei ţări şi ale umanităţii, cu care fiecare, încă de pe băncile şcolii, era obişnuit să se identifice.
La începutul secolului XIX, scriitorul şi eseistul William Hazlitt, unul dintre primii cercetători care a studiat faima şi celebritatea, explică în volumul „Spiritul Timpurilor” cum faima obţinută făcând fapte nobile sau valoroase putea fi „depreciată” de dorinţa de glorie personală. Asta deoarece individul trebuia să fie doar un vehicul: Dumnezeu era cel care se exprima prin intermediul eroilor şi al marilor figuri ale istoriei şi culturii.
Specialiştii consideră semnificativ faptul că încă din acele vremuri începea să fie simţită nevoia de a distinge faima de „celebritate”, adică cea născută din simpla notorietate, doar o „ostentaţie individuală”. Incă de-atunci se pot aşadar întrevedea semnele premonitorii ale naşterii unui public care iubeşte manifestările de grandoare mai mult decat grandoarea reală, notorietatea mai mult decât meritul şi în ultimă instanţă, mai mult „maimuţăreala” decât autenticul.
Concomitent cu transformările sociale şi culturale care au traversat ultimele două secole, observatorii cei mai atenţi ai fenomenului au început să remarce greutatea pe care o deţinea publicul (din ce în ce mai numeros, tot mai mult „o masă”) în definirea popularităţii unei persoane. Cei care considerau că în atribuirea meritului trebuia să se ţină cont de marile modele din trecut şi de o scară a valorilor justificată din punct de vedere moral, priveau cu îngrijorare la noile şi obscurele criterii pe care de-acum se construia notorietatea.
Cum s-a produs metamorfoza?
Motivele sunt multiple – culturale, istorice, politice, ştiintifice, tehnologice, economice, considera Ferraris.
Conceptele de virtute, muncă, merit, eroism, geniu, sacrificiu, faimă, au pălit tot mai tare în faţa celor de celebritate, divă, idol, notorietate, popularitate, şi mai noul statut de demi-mondenă. „Eroul se distingea prin faptele sale. Celebrităţile prin imaginea lor. Geniul se creează pe sine însuşi. Celebrităţile sunt create de media. Inovatorii şi marii lideri sunt recunoscuţi ca atare în baza unor evaluări şi sedimentări confirmate în decursul timpului. Celebritatea este însă creatura bârfei, a opiniei publice, a ziarelor, a televiziunii, iar parabola ei temporală poate fi extrem de scurtă”, explică psihologul.
Potrivit istoricului american David Boorstin, autorul lucrării „The Image”, un factor determinant l-a constituit şi convingerea democratică a egalităţii universale, care a trezit suspiciuni cu privire la superioritatea unui om faţă de altul, la faptul că talentul ar fi trebuit premiat sau investit cu merite şi puteri speciale. La o privire mai atentă, persoana excepţională, scrie Boorstin, a fost dintotdeauna un personaj antidemocratic; chiar şi atunci când a încetat a se mai vorbi de „scânteia divină”, s-a făcut oricum referire la o formă de superioritate „incomodă”.
Dacă se mai ia în calcul şi faptul că în secolul XX personaje carismatice şi cu mare impact emoţional la nivelul mulţimilor precum Hitler, Mussolini, Stalin, Franco şi Mao au antrenat forme de totalitarism sângeros, nu e greu de înţeles de ce unii sunt convinşi că democraţia nu are nevoie de mari lideri, unii refuzând chiar figura tradiţională a eroului.
De altfel, prezenţele carismatice sunt chiar jenante pentru democraţii. In Statele Unite de exemplu, unde Hollywood, Disney Corporation şi alte industrii ale spectacolului îşi răspândesc modelele, oamenii politici care ocupă poziţii înalte fac eforturi pentru a da dovadă de gusturi şi preferinţe „plebee”, stiluri de viaţă similare celor ale electoratului lor. Pentru că marea majoritate a oamenilor îi acceptă şi îi votează pentru că în ei se pot oglindi şi recunoaşte.
In acelaşi fel, multe personaje din lumea spectacolului sunt admirate, urmărite şi „divinizate” nu pentru că în ele transpare scânteia divină, ci pentru că seamănă cu oameni oarecare. Comparându-se cu ele, spectactorul nu riscă să se simtă inferior, inadecvat, ci egal sau de multe ori chiar superior. Iată şi unul dintre motivele care, în opinia specialiştilor, stau la baza succesului pe care-l înregistrează reality show-urile.
Şi totuşi, în marea complexitate psihologică care le caracterizează pe fiinţele umane, exigenţa egalităţii coexistă de multe ori cu o nevoie de semn opus precum nevoia de modele, de mituri. Iar această formă de scindare, care dă la iveală o disonanţă între opinii şi nevoi psihologice, între raţionalitate şi emoţii, între raţiune şi impulsuri este destul de frecventă.
Ea ne ajută să înţelegem de ce, de exemplu, pentru electorii săi, un politician celebru trebuie să fie „unul ca toţi ceilalţi”, să-i reprezinte, dar este admis şi ca acesta să trăiască într-un palat şi să se sustragă tuturor normelor care reglează viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi.
Şi gândirea ştiinţifică şi analizele psihologice şi-au avut rolul lor în redimensionarea eroului şi insinuarea îndoielii cu privire la măreţia anumitor figuri mitice. Istoriografia ştiinţifică şi biografiile critice ale secolului XX au pus în evidenţă faptul că adeseori, în vieţile marilor oameni ai trecutului este greu de separat realitatea de legendă: poveştile despre războinici, monarhi, sfinţi, artişti, transmise din generaţie în generaţie, s-ar fi putut naşte mai mult din dorinţele şi aspiraţiile naratorului şi ale poporului decât din realitatea obiectivă a faptelor.
Astăzi ştim că memoria anumitor personaje a fost complet transfigurată de mit, chiar dacă acest proces de mutaţie ar fi putut avea o importantă funcţie de coeziune pentru un popor şi i-ar fi permis unei comunităţi să-şi dobândească identitatea.
Şi în literatură, eroul pozitiv, cel care face fapte mari, învinge răul şi propriile slăbiciuni, a pierdut teren progresiv în favoarea învinsului, a celui slab, a victimei, antieroului. In multe romane şi piese de teatru ale secolului XX, de la Luigi Pirandello la Tomasi di Lampedusa, de la Tennessee Williams la Arthur Miller, rolul principal este recitat de un personaj care se resemnează în faţa circumstanţelor.
La fel, imaginaţia multor regizori de cinema a „conspirat” împotriva figurii învingătorului. In viaţa reală, însăşi Lady Diana a fost o eroină învinsă, care suferea, se îmbolnăvea, greşea, era trădată şi repudiată şi prin limitele şi erorile ei se situa la nivelul oamenilor obişnuiţi, rămânând în acelaşi timp pe piedestalul ei regal.
La ora actuală, marea parte a personajelor faimoase sunt mai ales „populare”, sunt adică urmărite de public nu pentru ceea ce fac sau pentru meritele lor, ci pentru că sunt dezinvolte, dotate cu „appeal”, capabile şi hotărâte să fie în centrul atenţiei. Devin cunoscute pentru că apar în mass-media. Rolul lor constă în a se arăta, în a da o imagine despre ei care poate într-un fel sau altul atrage atenţia spectatorilor, a-i surprinde, uneori excita şi în ultimă instanţă a-i distra. Cu cât apar mai mult, cu atât devin mai vizibili. La un moment dat, numele lor apare în topurile personajelor cele mai populare care acţionează ca un soi de volan al vizibilităţii.
Un rol acoperit şi de publicaţiile tabloide şi emisiunile de televiziune bazate pe bârfe, unde aşa-zisele celebrităţi apar pentru a vorbi despre ele şi despre ceilalţi, povestesc fapte reale, parţial modificate sau inventate în totalitate, cu privire la chestiuni personale şi intime, cu unicul scop de a se poziţiona în centrul atenţiei, de a uimi publicul, de a-l şoca şi până la urmă de a avea un pretext de a apărea pe scena publică, alimentându-şi astfel propria notorietate. Este tocmai acesta mecanismul, observă Boorstin, prin care în media ajung să se învârtă creaturi aproape „virtuale”, a căror vizibilitate nu se bazează pe nimic altceva decât pe vizibilitatea în sine.
In spatele lor însă, de multe ori, invizibil dar tangibil, se află o riguroasă muncă a experţilor în imagine şi în strategii de comunicare.
Această activitate s-a născut în anii ’20-’30 în California, când creatorii de imagine de la Hollywood au început să umfle personalitatea actorilor, să le fabrice notorietatea sau cel puţin s-o susţină de la naştere, şi în acelaşi timp să formeze gustul unui public avid după noutate şi surprize, polimorf din punct de vedere cultural şi social, încrezător în comunicatele oficiale, gata să evalueze grandoarea cu metrul vizibilităţii.
Obiectivul primar al industriei de marketing al imaginii a devenit acela de a convinge publicul că un anumit personaj este „unic” din punct de vedere al capacităţilor, look-ului sau originalităţii; cu rezultate cu atât mai eficiente cu cât munca experţilor a fost mai discretă, când n-au „transpirat” strategiile şi scopurile, pentru că, nu-i aşa, „produsul” trebuie să fie unul „100% natural”. Dezvoltarea noilor tehnologii, a ştiinţelor comportamentale, a marii industrii cinematografice, au creat toate o perspectivă nouă, cea conform căreia persoanele excepţionale pot fi „construite”.
Evoluţia pe care a avut-o în literatură povestea lui Pigmalion, din antichitate şi până în zilele noastre, este ea în sine considerată de experţi semnificativă. In povestea lui Ovidiu, Afrodita, zeiţa dragostei este cea care-i sare în ajutor lui Pigmalion pentru a transforma statuia perfectă de femeie realizată de acesta, într-o femeie reală. In versiunea modernă a lui George Bernard Shaw însă, intervenţia divină a fost înlocuită de cea umană (profesorul de fonetică Henry Higgins, care prin intervenţiile lui „ştiinţifice” reuşeşte să transforme o tânără din popor într-o doamnă din înalta societate). In comedia lui Bernard Shaw obiectivul transformării nu este însă aviditatea, setea de bani sau orgoliul, ci dorinţa depăşirii limitelor.
„Personajul celebru nu e nici bun nici rău, nici mare nici insignifiant. Este un pseudo-eveniment uman. A fost construit cu intenţia de a satisface aşteptările noastre exagerate de grandoare. Este neutru din punct de vedere moral. Nu este produsul unei conspiraţii sau al unui grup care promovează viciul sau nimicul, ci este realizat de oameni oneşti şi muncitori cu un nivel etic ridicat, care fac munca de a ne informa şi educa. Este creat de noi toţi, de toţi aceia care vrem să-l vedem la televizor şi vorbim despre el cu prietenii”, consideră Daniel Boorstin, în opinia căruia, într-o societate a pseudo-evenimentelor, oricine poate deveni o celebritate cu condiţia să ajungă în mas-media şi să rămână acolo.
In ultima vreme, capacitatea de a transforma oameni normali în staruri şi celebrităţi a devenit atât de sofisticată, iar avantajele generate de o vizibilitatea mare, atât de dorite încât putem întâlni principiul lui Pigmalion pus în operă practic în orice domeniu al existenţei, susţine şi profesorul de marketing Philip Kotler. „Persoanele pot fi transformate în celebrităţi şi comercializate ca atare în orice domeniu, de la cel al show-biz-ului la lumea politicii, a afacerilor şi a medicinei”. Iar industria nu acţionează dintr-un capriciu, ci conform unui plan; nu din orgoliu, ci pentru profit.
Prostul satului, gâsculiţa şi rebelul
Desigur (şi din fericire) nu întotdeauna obiectivul clientului şi al agentului său este atins, fie pentru că nu toţi clienţii au aceleaşi „aptitudini” pentru celebritate, fie pentru că agentul are şi el limitele lui şi nu este un magician; sau poate doar din cauza competiţiei acerbe care există în acest domeniu. De asemenea, uneori vizibilitatea de una singură nu este suficientă: pentru a deveni o celebritate şi a căpăta acea aură de magie care-i „hipnotizează” pe cei din jur, trebuie să intri în pielea unui personaj.
Trebuie să îmbraci o personalitate definibilă şi publicizabilă, care să poată fi uşor încadrată într-unul dintre arhetipurile clasice ale momentului, un tip simplificat şi recognoscibil cu priză la public. Ce înseamnă să întrupezi o tipologie clară şi bine definită explica Orin Klapp în eseul „Heroes, villains and fools”.
Potrivit acesteia, pentru a nu-şi pierde timpul degeaba, un aspirant / o aspirantă la celebritate trebuie să se impună potrivit unuia dintre arhetipurile clasice sau contemporane (cum ar fi bătrânul înţelept, vrăjitoarea, frumosul, clovnul, greierele, profesorul, victima, prostul satului, durul, gâsculiţa, rebelul); se va face imediat recognoscibil şi înţeles în ochii publicului larg, mult mai uşor şi rapid decât dacă ar prezenta o personalitate complexă şi articulată. Motivul? Există un public foarte numeros căruia nu-i place să facă efort, care vrea personaje uşor de recunoscut şi care se enervează când starul preferat se schimbă, dacă din rău devine dintr-o dată bun sau dacă Superman îşi dezvăluie slăbiciunile.
Specialiştii consideră cazul Marilyn Monroe, cea care şi-a adaptat propriul aspect la arhetipul „zeiţa dragostei”, drept cel mai elocvent exemplu. Poseda indiscutabil premisele fizice şi psihologice pentru a intra în rolul respectiv, dar pentru a fi transformată în produsul perfect, hollywoodian 100%, la 20 de ani i-a fost remodelat maxilarul, nasul şi chiar a suferit un implant de păr. Personajul Marylin a făcut „şcoală”, a devenit un simbol al secolului XX, un adevărat model pentru celelalte „zeiţe” care aveau să vină.
Dar o altă caracteristică a celebrităţilor şi starurilor este şi aceea că sunt interşanjabile, se pot înlocui una pe alta în lumina reflectoarelor fără să provoace schimbări relevante în sistem: când pe firmamentul notorietăţii sclipirea unei stele începe să pălească sau dispare, o alta apare pregătită să preia rolul.
De altfel, în scurt timp, cele 15 minute de celebritate prezise de Andy Warhol pentru fiecare dintre noi nu vor mai exista ca şi concept, înlocuit mai degrabă de cel conform căruia fiecare dintre noi va fi faimos în ochii a 15 persoane. De-acum, Internetul – unde fiecare poate controla instantaneu de câte persoane este citit, observat şi (eventual) apreciat -, ameninţă să creeze un nou standard al notorietăţii.
Internetul este un rezervor de micro-celebrităţi, considera David Weinberger, cercetător la Harvard Berkman Center for Internet and Society. Şi nu contează că de numele multora, cel mai probabil n-aţi auzit niciodată: aceasta este tocmai caracteristica celebrităţilor web-ului, cea care o face foarte diferită de cele care populează tabloidele (Paris Hilton, de exemplu). Ţinând cont de schimbările sociale actuale, şi celebritatea trebuie să reflecte descentralizarea informaţiei.
Toţi faimoşi pentru o zi?
Nu, cel mai probabil toţi faimoşi în opinia cuiva.
Sursa: aici
Cu celebritatea la psihiatru (1)
Cu câteva luni în urmă, o ştire apărută în presa internaţională anunţa cu surle şi trâmbiţe că în creierul multor oameni există anumiţi neuroni activaţi selectiv la vederea lui Oprah Winfrey şi Halle Berry (mi-e şi frică să mă întreb cine le activează românilor neuronii!). Forţa celebrităţii sau ciudăţenie a minţii umane? Greu de spus. Cert este că, potrivit oamenilor de ştiinţă, protagoniştii lumii spectacolului deţin nu numai capacitatea de a penetra foarte profund în creierul nostru, ci şi (vai!) pe aceea de a rămâne acolo o perioadă de timp nedeterminată.
Realitatea este că atunci când echipa de cercetători condusă de Rodrigo Quian Quiroga de la Universitatea Leicester din Marea Britanie s-a apucat de acest gen de experimente, în urmă cu patru ani, n-a avut nici pe departe intenţia de a cerceta consecinţele neurologice ale culturii obsedate de celebrităţi în care trăim: obiectivul oamenilor de ştiinţă a fost acela de a vedea în ce mod sunete şi imagini distincte pot declanşa reacţii ale unor zone cerebrale specifice, pentru a înţelege mai bine felul în care funcţionează memoria umană.
Aşadar, în primele experimente, Quiroga a utilizat electrozi implantaţi în creierele unor pacienţi suferind de epilepsie cu scopul de a studia activitatea individuală a neuronilor. Puşi în faţa unor fotografii cu celebrităţi, animale, dar şi obiecte şi chiar monumente, a reieşit că unii dintre neuronii acestora au devenit neobişnuit de „selectivi”: unul s-a activat atât la vederea mai multor fotografii ale actriţei Halle Berry (chiar şi la una în care actriţa purta masca de Catwoman) cât şi la desene sau numele ei scris pe-o hârtie; alte celule cerebrale au răspuns în feluri specifice similare la Jennifer Anniston sau turnul din Pisa.
Dar nimic din studiul lui Quiroga nu a indicat că o anumită celulă este unica care se activează la vederea lui Halle Berry, şi nici că doar Halle Berry e capabilă s-o activeze.
Rezultatele studiului au fost însă surprinzătoare şi pentru că au părut a susţine aşa-numita „teorie celulară a bunicii”, un paradox propus de biologul Jerry Lettvin pentru a demola tendinţa unora dintre cercetători de a simplifica la extrem felul în care creierul stochează informaţii. Levin a ilustrat pericolul de a face acest lucru printr-un neuron ipotetic – celula bunicii (the grandmother cell), care-o reprezintă pe aceasta şi care s-ar activa doar când crezi că ai văzut-o, ridiculizând aşadar posibilitatea ca astfel de celule să existe, întrucât în acest caz ne-am epuiza rapid stocul de neuroni disponibili şi ar fi catastrofal (cel puţin pentru biata bunică).
Mai curând, creierele noastre codează obiecte prin tipare de activităţi, distribuite către un anumit grup de neuroni, care permite setului de celule cerebrale de care dispunem să facă faţă cu semnificativ mai multe concepte. Există probe ale acestui fapt în cel mai recent studiu al lui Quiroga, în care omul de ştiinţă a descris fiecare neuron care răspunde selectiv la câte un „concept abstract”. De această dată el a înregistrat activitatea a peste 750 de neuroni din zona cerebrală denumită hipocamp, iar la unul dintre voluntari a fost izolat un neuron care a devenit de o mie de ori mai activ la vederea chipului sau numelui lui Oprah Winfrey; ce-i drept, acelaşi neuron a răspuns şi la conceptul de Whoopi Goldberg, dar într-o măsură mai mică.
Ba chiar, la un alt voluntar, un neuron s-a activat de 300 de ori mai puternic decât ceilalţi ca reacţie la vederea unor fotografii cu însuşi Quiroga. Având în vedere că cercetătorul nu-i cunoştea dinainte pe niciunul dintre participanţii la experiment, acest lucru fost interpretat drept o dovadă a rapidităţii cu care acest tip de reprezentări se formează la nivel cerebral.
Dacă însă vorbim despre cultul celebrităţii şi obsesia pentru faimă – o temă extrem de actuală, „diagnosticul”psihologilor şi psihiatrilor atrage tot mai des atenţia în ultima vreme asupra ceea ce pare a fi devenit valoarea de bază a societăţii de azi: ideea că a trăi fără a fi faimos este ca şi cum nu ai trăi deloc, perspectiva că realitatea „adevărată” este în ultimă instanţă cea a reality show-urilor.
Pe 11 noiembrie 2008, după ce a fost eliminată din emisiune, Paula Goodspeed, o fostă concurentă în reality show-ul American Idol, s-a sinucis luând o supradoză de droguri în faţa casei cântăreţei Paula Abdul, preşedinta juriulul, al cărei vot „de blam” i-ar fi decis eliminarea din emisiune.
Şi pe britanicul Simon Foster, participarea la Wife Swap (un fel de „Schimb de Mame”) l-a costat scump. Mai întâi şi-a pierdut nevasta (care l-a părăsit pentru altul luându-i copiii), apoi casa şi în cele din urmă slujba. A fost găsit mort, în urma unei supradoze de droguri.
Cu câteva luni înainte, la mii de kilometri distanţă, pe continentul indian, o tânără în vârstă de 21 de ani, Tania Saha, s-a prezentat la castingul unui talent show având în buzunar o sticluţă de otravă pe care s-o bea în eventualitatea că nu va fi admisă. Nu a fost admisă.
In 2007, Cheryl Kosewicz, procuror din oraşul american Reno, Nevada, dar şi concurentă la Pirate Master (un reality show despre piraţi care se desfăşoară la bordul unei corăbii), şi-a pus capăt zilelor după ce a fost eliminată în urma televotingului, nu înainte totuşi de a-şi fi luat adio de la fani pe MySpace.
Şi Nathan Clutterha, un tânăr în vârstă de 26 de ani, a decis să-şi ia viaţa aruncându-se de la o înălţime de 30 metri (de pe o antenă de telefonie mobilă), după ce a participat la Paradise hotel 2 (reality show în care un grup de tineri trăieşte într-un hotel de cinci stele şi trebuie să reziste la tentaţiile unor chelneriţe provocatoare). Există şi exemple de persoane care au decis s-o termine cu viaţa chiar înainte să-şi vadă visul cu ochii: precum Najai Turpin, care şi-a tras un glonte în cap de Ziua Sfântului Valentin, cu câteva săptămâni înainte de începerea filmărilor la The Contender, un reality show ambientat în lumea turneelor de box.
Concluzia la care au ajuns specialiştii este că toate acestea sunt adeseori consecinţa unor deliruri paranoide produse la unele personalităţi mai fragile de experienţa de a trăi o perioadă de timp în faţa camerelor de luat vederi şi în unele cazuri, chiar şi doar de anxietatea produsă de perspectiva de a o face.
In secolul 21, nici psihoza nu mai e ce-a fost
De la isteria lui Freud la depresia considerată de specialişti noul „cancer al secolului”, psihiatria ne-a demonstrat că şi boala psihică urmează „mode” pasagere, gata să fie înlocuite imediat ce apare una nouă. Acuzaţi că sunt principalii responsabili ai faptului că tot mai multe alterări banale ale comportamentului oamenilor sunt definite drept dereglări psihiatrice (fenomen al cărui scop ar fi doar acela de a direcţiona capitaluri către industria farmaceutică) specialiştii explică însă că bolile psihice sunt tot cele de odinioară, doar manifestările îşi schimbă „faţa” potrivit contextului istoric, social şi cultural. Prin urmare, dacă ţi-e dat să suferi de delir de grandoare zilele acestea, cel mai probabil n-o să te crezi Napoleon, ci Bill Gates.
Delirul The Truman Show sau Sindromul Truman cum i se mai spune, a ieşit la rampă anul trecut în Statele Unite şi Marea Britanie, pe măsură ce psihiatrii din ambele ţări au făcut publice cazuri de pacienţi psihotici care îşi descriu vieţile ca fiind copii la indigo a celei lui Truman Burbank, personajulul principal din The Truman Show (1998), interpretat de Jim Carrey. Specialiştii spun că şi alte filme ai căror protagonişti trăiesc în lumi ireale sau sunt persecutaţi de forţe malefice – inclusiv „The Matrix”, „Edtv” şi chiar filmul făcut în baza cărţii „1984” a lui George Orwell au apărut în conversaţiile cu pacienţii psihotici; dar premisa din The Truman Show („Cum ar fi dacă ai fi privit în fiecare moment al vieţii tale?”) este izbitor de asemănătoare cu ceea ce pacienţii descriu ca fiind experienţă proprie.
Raportarea la personaje imaginare din ficţiuni cinematografice nu trebuie însă să ducă cu gândul la cazuri neverosimile: psihiatrii le-au observat în mod direct la pacienţi şi le-au descris drept deliruri cu nume specifice: delir de schimbări climatice, delir de internet, respectiv delirul Truman Show .
Prin urmare, psihoticii secolului XXI pot refuza să mai bea apă pe motiv că apa este contaminată sau că gestul lor epuizează pe vecie rezervele hidrice ale planetei, sau să gândească că sunt urmăriţi de spioni militari sau filmaţi în mod constant de camere video şi că toţi cei din jurul lor participă la un reality show de proporţii. In cazul delirului de internet, pacienţii încorporează de obicei world wide web-ul în gândurile lor paranoide, temându-se că net-ul le monitorizează şi controlează vieţile.
Aceste deliruri au alimentat dezbaterile de gen „cine a fost primul, oul sau găina?”, mai precis dacă sunt cele citate cazuri de paranoia clasică, conformate substratului socio-cultural, sau este ceva în neregulă cu mijloacele de comunicare precum reality show-urile şi internetul care îi face pe oameni s-o ia razna?
„Cel mai probabil, aceşti oameni ar suferi de deliruri oricum”, declara în New York Times Joel Gold, profesor universitar şi psihiatru la Bellevue Hospital Center din New York, care a întâlnit patru cazuri de persoane internate în spital din 2002 până în 2004 cu delir de Truman Show. De altfel, cei care au botezat astfel boala sunt chiar Joel Gold şi fratele lui, Ian Gold, psihiatru la McGill University din Montreal.
Cei doi specialişti, care în prezent lucrează la o carte pe tema delirului Truman Show, sunt de părere că ceea ce distinge această dereglare de altele este faptul că antrenează întregul univers al pacientului, în care orice lucru real este de fapt ireal. Alte dereglări sunt în mod specific foarte precis focalizate – „mi-au pus un microcip în creier, „extratereştrii vor să mă răpească”, „am fost dus pe Marte” -, iar aceste situaţii ireale devin reale în mintea pacienţilor. „Familia şi toţi cunoscuţii mei joacă în scenariu, o şaradă a cărui unic scop este să concentreze atenţia întregii lumi asupra mea”, i-a spus un pacient doctorului Gold. Altul i-a povestit că a făcut un drum la New York special pentru a vedea dacă Turnurile Gemene sunt încă în picioare, întrucât deşi văzuse distrugerea lor pe 11 septembrie la televizor, credea că face parte din „conspiraţia” menită a-l persecuta.
Un mod de a privi delirurile şi halucinaţiile bolnavilor psihici este acela că ei doar duc la extrem ceea ce-i îngrijorează de fapt pe toţi oamenii normali. Pacienţii schizofrenici şi paranoici pot lua frici comune – cum ar fi cel al furtului identităţii pe internet – pentru a le amplifica.
„Există însă o vorbă care spune că doar pentru că eşti paranoic nu înseamnă că cineva nu te urmăreşte”, considera medicul Jeffrey A. Lieberman, preşedinte al Departamentului de Psihiatrie de la Columbia University.
Şi totuşi, în ultimă instanţă, abordarea predominantă în psihiatrie este că un delir este doar un delir, psihoza e psihoză, iar scenariul este neesenţial. Frica, mania persecuţiei şi cea a grandorii sunt trăsături statice ale gândirii maniacale, cred mulţi specialişti. Cum ar veni, dacă pe parcursul Celui De-al Doilea Război Mondial de exemplu, un psihotic ar fi crezut că vecinii erau nazişti, în timpul Războiului Rece, el ar fi zis că este urmărit de spioni de la K.G.B. sau C.I.A.; după cum acelaşi bolnav, în perioada de după 11 septembrie ar fi fost persecutat de un membru Al Qaeda.
„Influenţele culturale nu ne spun nimic fundamental despre delir”, spune şi Vaughan Bell, psiholog la Institutul Psihiatric de la King’s College din Londra, care a tratat o serie de pacienţi convinşi că făceau parte dintr-un reality show tv. „Putem examina influenţa televiziunii, a computerelor, a jocurilor pe computer sau a rock-ului, dar aceste lucruri nu ne dezvăluie noi forme de boală psihică”, precizează el.
Sursa: aici
La taifas cu Radu 