Capitalismul din relațiile noastre
Piaţa, ca spaţiu în care se desfăşoară schimburile economice, ascultă, cel puţin teoretic, de o singură lege, aceea a cererii şi ofertei: 1. Un actor economic formulează o cerere, iar cei ce au oferte care răspund cererii sale vin spre el şi eventual îşi dispută dreptul de a-i vinde soluţia lor. 2. Un actor economic formulează o ofertă, iar cei care au nevoie de ceea ce oferă acesta, o cumpără. ***
***
Crezi că „piaţa” relaţiilor sociale funcţionează altfel?
Ai fost vreodată atent(ă) la ceea ce realmente oferi pe piaţa relaţiilor?
Şi, mai ales, ai fost vreodată atent(ă) la ceea ce realmente ceri pe piaţa relaţiilor?
Ai putea face un pas înspre a înţelege asta examinând cu atenţie ceea ce primeşti, pentru că asta este răspunsul la cererea ta.
Iar dacă nu-ţi place ceea ce primeşti, întreabă-te serios ce anume ceri şi/sau oferi.
Ar putea fi ceva ce tu nu ai conștientizat până acum, dar ceva ce ceilalți văd.
Și de aceea, evident, îți oferă sau îți cer asta. Ei doar răspund cererii sau ofertei tale.
Și atunci, cum spuneam mai sus, soluția apare cumva de la sine: dacă nu-ți place, schimbă ceva: cererea, oferta, sau pe amândouă.
.
”Cine ești” sau ”cine nu ești”?
Mulţi oameni vorbesc (şi postează) despre cum să devii „ceea ce eşti cu adevărat”, sau „cine eşti cu adevărat”, descriind în același timp frumusețea divină și extazul stării de a fi ”cine ești cu adevărat”.
Ei bine, primul pas în direcţia asta ar putea fi unul în care să nu te mai joci de-a ”cine nu eşti”.
***
***Pentru că te joci de-a ”cine nu ești” de fiecare dată când, din rațiuni doar de tine știute (sau nu), interpretezi cu sârg personaje sociale despre care crezi că au șanse mai mari decât tine, cel real, să fie iubite, acceptate, agreate, admirate, invidiate.
Personaje despre care îți imaginezi că sunt mai frumoase, mai deștepte, mai tinere, mai puternice, mai… altfel decât tine, cel real.
Și spun că în acest fel te joci de-a ”cine nu ești” pentru că de fiecare dată când intri în rolul vreunui astfel de personaj, printre alte efecte apare și acela că te dai deoparte pe tine așa cum ești, că renunți la tine, ”cel care ești”.
E ca și cum te-ai strădui să devii oricine altcineva decât tu însuți.
Și-atunci, cum naiba ai putea să devii ”cine ești cu-adevărat”?
***
Având în vedere că, în evoluţia ta, ai avut probabil mare nevoie de aceste roluri pentru a te simţi mai confortabil pe scena vieţii, ar putea fi un risc să te dezbraci acum de ele şi să vezi actorul.
Ar putea fi riscant să ieşi din siguranţa scenariilor pe care deja le ştii pe de rost şi să răspunzi provocării de a-ţi croi propriul discurs.
Ar putea fi riscant să ieşi din comoditatea stărilor de spirit compuse conform indicaţiilor regizorale şi să începi să-ţi trăieşti propriile emoţii.
Apoi, există riscul să se mai întâmple ceva: să dispară multe din personajele cu care ai interacţionat, pentru că evident, nu mai eşti în aceeaşi piesă cu ele.
S-ar putea ca şi o parte din spectatori să plece, lipsindu-te de aplauzele lor care-ţi plăceau atât de mult.
Mă întreb dacă te-ai putea decide să îţi asumi aceste riscuri…
Sau, ai putea să nu faci nimic din toate astea și să trăiești cum ai mai trăit: să rămâi același personaj, să rostești aceleași fraze, și evident, să te simți la fel ca înainte: ca cineva care nu ești.
Spaceland
Edwin Abbott a fost un matematician și scriitor al secolului XIX. Ceea ce a făcut ca numele său să se distingă printre contemporanii săi și ca istoria să-l rețină, este Flatland, o povestire pentru copii, care avea obiectivul de a-i ajuta pe aceștia să înțeleagă mai ușor geometria. Dacă însă vei citi această povestire cu ochii tăi de adult, vei putea învăța cu siguranță și altceva decât geometrie. .
.
Flatland este o lume plată, în două dimensiuni. Iar această lume bidimensională este populată cu o mulțime de personaje, de asemenea în două dimensiuni: cercuri, pătrate, triunghiuri, pentagoane și hexagoane, precum și multe alte figuri geometrice. Există acolo chiar și linii drepte și curbe. Și toată ”lumea” are în comun această caracteristică: este bidimensională.
Este o lume liniștită, această lume plată, în care toate figurile geometrice își văd de treburile lor: fac curat, merg la școală sau la serviciu, se plimbă, se împrietenesc sau se ceartă…
Ce mai, o feerie în două dimensiuni!
Și toată această liniște se destramă atunci când în Flatland își face apariția o sferă!
Nimeni nu mai văzuse așa ceva. Era cu totul și cu totul uimitor felul în care acest vizitator neobișnuit își putea modifica cu ușurință, după voia sa, dimensiunile! Și culmea, avea mai mult decât două!
Cu siguranță că era o ființă supranaturală, aceasta era concluzia aproape unanimă a populației din Flatland.
Degeaba a încercat Sfera să le explice că singurul lucru pe care ea îl face este să se ridice și să coboare prin câmpia nesfârșită care era Flatland.
Nu vă mai spun că atunci când a încercat să le explice că în afară de Flatland mai erau și alte lumi, având tot felul de alte dimensiuni, așa cum era de pildă Spaceland, lumea din care venea chiar ea, Sfera, locuitorii din Flatland au fost pur și simplu uluiți de o asemenea grozăvie. Cum adică să mai existe și altceva în afară de stânga-dreapta și față-spate? Ce prostie mai era și chestia asta, sus-jos?
Nu, asta nu era pentru ei!
Sfera nu s-a dat bătută și a găsit printre locuitorii din Flatland un pătrat mai curios și mai curajos decât ceilți, pe care l-a luat cu sine în propria lume, în Spaceland.
A fost o călătorie inimaginabilă!
Mai întâi, Pătratul și-a putut vedea din exterior, de sus, propria lume, și aceasta i-a apărut acum atât de limitată!
Apoi a fost de-a dreptul îngrozit când a intrat în Spaceland și a văzut mulțimea de corpuri geometrice care trăia acolo. Apoi groaza s-a transformat în uimire, și apoi în revelație: Pătratul s-a simțit de-a dreptul binecuvântat și recunoscător pentru înțelegerea pe care a dobândit-o despre cea de-a treia dimensiune.
S-a înclinat plin de respect și recunoștință în fața Sferei și a promis că odată ce se va fi întors în lumea sa, în Flatland, îi va ajuta pe concetățenii săi să înțeleagă minunea celei de-a treia dimensiuni.
Zis și făcut!
Intors acasă, Pătratul și-a dedicat întreaga sa inteligență și pricepere pentru a-i face pe locuitorii din Flatland să vadă și să accepte existența celei de-a treia dimensiuni.
Dar toate eforturile sale au fost în van: orice a spus, orice a făcut, orice a explicat, nimeni nu a vrut să-l creadă.
In final l-au declarat nebun și l-au marginalizat.
***
Mă gândesc că asemenea locuitorilor acestei minunate povești, și noi, oamenii acestei lumi, trăim și ne simțim adesea precum în Flatland: facem ceea ce vrem să facem, ne atingem cele mai variate obiective sau ne împlinim cele mai arzătoare vise, dar… parcă uneori lipsește ceva, ca o a treia dimensiune, invizibilă, necunoscută și tocmai de aceea, paradoxal intangibilă. Avem totul, dar… parcă mai lipsește ceva.
Imi imaginez că cele două dimensiuni ale Flatlandului nostru personal sunt reprezentate de verbele ”a avea” și ”a face”, și că o mare parte din eforturile noastre se materializează în acest plan, definit de cele două verbe.
Acumulăm cât de mult putem: casă și mașină (adesea ambele la plural), terenuri, gadgeturi și alte obiecte, și firește, cât mai mulți bani, în tentativa noastră de a ne plasa cât mai departe pe axa lui ”a avea”.
Și de asemenea, facem cât de multe putem: relații, reale sau virtuale, școli, proiecte, titluri didactice și profesionale, într-o tentativă de aceeași natură, ca pe axa lui ”a face” să ne situăm la o valoare cât mai mare.
Și nu e nimic rău în asta: o valoare mare pe axa lui ”a avea” și o valoare mare pe axa lui ”a face” îți asigură o poziție confortabilă… în lumea plană descrisă de aceste două axe.
Uneori, sau pentru unii, asta este destul.
Dar nu pentru toți, și nu întotdeauna.
Deși realizările în acest plan sunt de-a dreptul mulțumitoare, ce răspunde perfect noțiunii ”de succes”, uneori parcă mai lipsește ceva. Ceva ce nu pare a veni prin ”a avea mai mult” sau prin ”a face mai mult”.
Ceva pentru care trebuie să vedem lucrurile altfel, pentru care trebuie să ne inventăm o a treia dimensiune proprie, aceea lui ”a fi”.
Ar fi ceva foarte asemănător cu acea călătorie fantastică de la Flatland, la Spaceland.
.
.
La prima vedere asta poate părea paradoxal: adică cum, dacă am (multe) lucruri, nu și exist în același timp? Dacă fac (multe) lucruri, asta nu înseamnă că și exist?
Ba da, exiști. Toate astea certifică existența ta fizică. Dovedesc că ai un corp material care se mișcă, și o minte care îl pune în mișcare pentru a împlini anumite nevoi sau obiective. Și ai și gânduri și emoții.
Și totuși, de ce uneori parcă mai lipsește ceva?
Mă gândesc că nu există un răspuns universal la această întrebare, care poate fi în același timp și foarte ușoară și foarte dificilă. Fiecare persoană ar putea răspunde în felul său.
Dacă întrebarea ți se pare dificilă, te-ai putea apropia de înțelegerea ei, și implicit și de răspunsul tău la ea, printr-o altă întrebare: ce anume te definește în viața ta? Cu ce anume te identifici? Cu ceea ce ai, sau cu ceea ce faci? Sau cu ambele? (Da, au fost mai multe întrebări, dar cine le mai numără?!)
Cine (mai) ești tu, dacă nu o să mai ai toate lucrurile pe care le ai?
Cine (mai) ești tu, dacă nu o să mai poți face toate lucrurile pe care le faci?
Cum ar arăta Flatland-ul tău personal, atunci când cele două dimensiuni ale sale se reduc din ce în ce mai mult?
Accesarea unei a treia dimensiuni, aceea a lui ”a fi”, pare a da volum și consistență existenței fiecăruia. Ar fi o dimensiune pur și profund interioară, care nu te mai ține ancorat de ceea ce se întâmplă (sau nu) în lumea exterioară ție.
Ar fi o dimensiune a sensului vieții tale.
Accesarea acestei dimensiuni interioare, a Spaceland-ului personal, ar putea fi exact acel ”ceva” a cărui lipsă se resimțea anterior. E un subiect bun, pentru un articol viitor.
Oricum, până atunci, succes în drumul tău spre Spaceland!
.
http://www.eldritchpress.org/eaa/FL.HTM
.
http://www.youtube.com/watch?v=C8oiwnNlyE4.
Din nou despre tine
Nu ma intereseaza ce faci tu pentru a-ti castiga existenta.
Vreau sa stiu ce foc arde in tine si daca ai cutezanta sa visezi la realizarea a ceea ce porti in inima ta.
Nu ma intereseaza cati ani ai,
Vreau sa stiu daca iti asumi riscul sa pari nebun in numele iubirii tale, viselor tale si aventurii care este viata ta.
Nu ma intereseaza care planeta este in careu cu luna ta,
Vreau sa stiu daca ai atins cerul propriei tale tristeti, daca te-ai deschis datorita tradarilor vietii, sau daca te-ai asprit si daca te-ai inchis de teama unui necaz viitor.
Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.
Vreau sa stiu daca poti sa simti fericirea, a mea, sau a ta, daca poti dansa cu fervoare si te poti lasa complet cuprins de extaz pana in varful degetelor de la maini si de la picioare, fara sa spui ca trebuie sa fim atenti si realisti ca sa nu cumva sa uitam care sunt limitele fiintelor umane.
Nu ma intereseaza daca ceea ce-mi spui este adevarat,
Vreau sa stiu daca esti gata sa-i deceptionezi pe ceilalti ca sa ramai sincer cu tine insuti si daca poti suporta sa fi acuzat de tradare, dar sa nu-ti tradezi propriul suflet.
Vreau sa stiu daca poti sa fi fidel si deci demn de incredere.
Vreau sa stiu daca poti vedea frumosul chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi si daca tu poti simti ca sursa vietii tale rezida in prezenta Sa.
Vreau sa stiu daca poti trai esecurile, ale mele, sau ale tale, si totusi sa continui sa stai drept pe marginea lacului si sa strigi catre argintata luna plina: “Da!”
Nu ma intereseaza unde locuiesti si cat castigi,
Vreau sa stiu daca te poti trezi dupa o noapte de tristete si de disperare, de indoiala sau durere si sa faci ceea ce trebuie facut pentru copii.
Nu ma intereseaza cine esti si cum ai ajuns pana aici,
Vreau sa stiu daca poti sa stai in mijlocul focului alaturi de mine si sa nu renunti.
Nu ma intereaza ce ai invatat sau unde ai invatat si cine te-a invatat ceea ce stii,
Vreau sa stiu ce te hraneste din interior cand totul se prabuseste in jurul tau.
Vreau sa stiu daca poti sa ramai singur cu tine insuti si daca esti fericit intr-adevar in propria ta companie in aceste momente de vid.
Visătorul din Oriah
Să aleg? Să nu aleg?
Nu ne putem întoarce în timp. Sau cel puţin nu acum, nu în această etapă a evoluţiei noastre. Astfel încât ne parcurgem fiecare linia noastră temporală cu sens unic, construindu-ne istoria personală prin aşezarea una după alta a alegerilor şi deciziilor noastre şi a efectelor acestora. Acest sens unic al înaintării noastre în timp reprezintă una dintre cele mai importante presiuni pe care le resimţim în viaţă. Imposibilitatea întoarcerii pentru a face lucrurile altfel generează resimţirea necesităţii ca fiecare alegere, fiecare decizie să fie perfectă, să fie cea mai bună cu putinţă. Orice alegere sau decizie ne apare astfel ca fiind o şansă unică, irepetabilă. Ştim că niciodată nu vom putea face aceeaşi alegere, ştim că niciodată nu ne vom afla în faţa aceleiaşi decizii. Odată ce ai ales, lucrurile se mişcă într-o direcţie sau alta, generează un set de efecte sau altul. Opţiunile, posibilităţile, s-au consumat. Şi ştim că nu vom putea anula asta niciodată. Pentru că nu ne putem întoarce în timp la momentul dinaintea alegerii. .
.
Privind lucrurile din această perspectivă, putem obţine o nouă explicaţie a indeciziei, a blocării în faţa unei alegeri: este teama resimţită în faţa unicului, a irepetabilului. Este neasumarea riscului de a consuma opţiunile şi şansele disponibile.
Şi în această situaţie, singura atitudine rămasă este aceea de a sta. De a nu alege.
Pentru că atât timp cât nu alegem, toate posibilităţile rămân intacte.
Atât timp cât nu alegem, timpul şi istoria personală par să se fi oprit.
.
.
Şi aparent, aşa este.
Rămâne însă să decizi tu însuţi dacă asta este o realitate sau nu.
.
Silence is better than bullshit
Unul dintre prietenii mei este pictor. O persoană adesea fascinantă, atât prin stilul de viaţă cât şi prin viziunea sa artistică, prin perspectivele pe care arta sa le prezintă. Nu demult, în atmosfera boemă a unei seri încărcată de fum şi vin, printre poveştile depănate acolo, a fost şi cea despre o expoziţie de-a sa, ieşită cu totul din tiparele obişnuite. O expoziţie în care a prezentat o colecţie de tablouri cu o, hai să-i spunem, mai neobişnuită perspectivă asupra vieţii. Printre invitaţi, alături de prieteni, cunoscuţi, oficialităţi şi vipuri, şi doi critici de artă, care sunt în acelaşi timp şi redactori la două dintre cele mai prestigioase publicaţii din domeniu. Cu foarte puţin timp înainte de începerea evenimentului a fost informat că urmează să mai sosească şi un al treilea critic de artă, care era încă pe drum pentru că venea de la câteva sute de km distanţă. Ok, a spus prietenul meu, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine! Evenimentul a început şi s-a derulat într-un tempo şi un stil cu adevărat boem, cu speech-uri scurte şi concise străbătute de inteligenţa ce creează umorul de bună calitate. O sărbătoare a artei şi o celebrare a vieţii! Apoi… imaginaţi-vă că pe la mijlocul unui concert ce prezintă Sonata Lunii, cineva loveşte cu un topor pianul! Asta a fost discursul celui de-al treilea critic: acid, devalorizant, cinic, colţuros şi plin de atribute negative. Un discurs ţinut parcă sub eticheta „arta ta e un gunoi, iar tu eşti cel care produce acest gunoi”. In liniştea glacială care s-a aşternut, prietenul meu a luat cuvântul şi i-a mulţumit călduros criticului pentru comentariile sale, apreciind în termeni elogioşi contribuţia acestuia la reuşita evenimentului. Oarecum contrariat, criticul l-a întrebat: – Eşti sigur că asta ai vrut să spui? Eu am demonstrat că ceea ce tu prezinţi aici nu poate fi numit artă, tot aşa cum nici tu nu poţi fi considerat un artist. .
.
– Sunt sigur maestre, a sunat răspunsul prietenului meu. Azi ne-ai îmbogăţit pe toţi cu ceva ce nimeni nu spera. Cuvintele mele sunt în arta mea, singura care vorbeşte despre mine şi pe care o poate vedea toată lumea. Cuvintele dumneavoastră, care vorbesc despre dumneavoastră, au fost marea surpriză a acestei seri. Şi vă mulţumesc că aţi străbătut sute de km pentru a le expune aici.
– Domnule, dar nu-mi placi deloc!
– Şi pentru asta vă mulţumesc. Iar acum, spuse el adresându-se publicului, putem viziona expoziţia, şi dacă doriţi puteţi cumpăra aceste gunoaie. Oricând pot să mai fac altele.
Şi le-a vândut.
Pe toate.
Cine te nefericeşte?
.
.
O mare parte a nefericirilor din vieţile noastre este generată de diferenţele dintre ceea ce suntem cu adevărat (adevăratul nostru sine) şi ceea ce credem sau ne imaginăm că suntem (imaginea de sine).
Unele dintre cele mai mari temeri ale noastre nu provin din credinţa că nu am fi suficient de capabili să realizăm ceva, ci din aceea că avem puteri practic nelimitate, că am putea realiza orice. Şi ne amputăm mereu aceste puteri nelimitate, folosindu-ne de instrumentele pe care familia, societatea şi cultura în mijlocul cărora ne-am născut ni le pun „generos” la dispoziţie: frica, ruşinea şi vina.
Lumina din noi este cea care ne înfricoşează, şi nu întunericul nostru. Şi pentru că ne este teamă de strălucirea acestei lumini interioare, începem să purtăm ochelarii predecesorilor noştri. Şi ai predecesorilor lor…
Mintea noastră inconştientă deschide la un moment dat un dialog interior interminabil, începând să se întrebe: „cine sunt eu ca să merit să fiu atât de inteligent(ă), de atrăgătoare (sau atrăgător), atât de talentat(ă) şi atât de minunat(ă)?”
Iar acest dialog interior este acea forţă care pune în mişcare frica, vina şi ruşinea, în limitarea bucuriei pe care ai putea-o simţi în viaţa ta. O bucurie reală, atât de reală şi de intimă încât aproape că ai putea-o palpa.
Dacă ai fi conştient(ă) de acest dialog interior, cu siguranţă că ai putea să te întrebi: „De ce nu aş merita toate acestea?„
Ai începe să înţelegi că toate autolimitările şi autoconstrângerile tale nu conţin nimic înălţător, nimic spiritual. „Sacrificiul” tău nu are de fapt nici o utilitate. A nu te lăsa pe tine să străluceşti doar pentru a nu-i face pe cei din jurul tău şi din viaţa ta să se simtă nesiguri în preajma ta, este unul dintre cele mai inutile, dacă nu chiar destructive demersuri pe care le-ai putea întreprinde. Singurul rezultat al său ar fi acela că în viaţa ta nu va străluci nici o lumină şi că tu te vei simţi mizerabil în interiorul tău, indiferent de realizările pe care le obţii, indiferent de acumulările pe care le faci. Şi nici măcar nu vei ştii din ce cauză te simţi aşa, şi ca atare nu ai avea cum să ştii ce anume ai putea remedia.
Dar dacă ai lăsa lumina din tine să strălucească, ai oferi permisiunea, în mod inconştient, şi altor oameni să facă la fel. Eliberarea ta de teamă, de vină şi ruşine îi va elibera şi pe alţii. Ai deveni unul (una) dintre cei ce vor rupe lanţul de transmitere a acestor credinţe limitative. Ai arăta (şi în primul rând ţi-ai arăta ţie) că se poate şi aşa!
***
Cu toţii suntem copiii Universului şi ne-am născut pentru a face ca glasul acestuia să se audă. Iar glasul său nu este doar în unii dintre noi: este în fiecare dintre noi.
Glasul Universului este şi în tine.
.
după Paul McKenna
2013
Imaginează-ţi te rog, un moment de la sfârşitul anului 2013, prin decembrie, cam ca şi acum. Un moment în care îţi faci, în ce fel crezi tu de cuviinţă, bilanţul realizărilor. Cu ochii închişi sau deschişi, imaginează-te pe tine, persoana care face bilanţul. Şi observă-te în timp ce mintea ta derulează toate realizările, împlinirile şi obiectivele pe care în 2013 le vei duce la bun sfârşit. Sau nu. Iar acum, după acest exerciţiu de imaginaţie, ia un creion şi scrie pe hârtie ce ai observat: descrie-te pe tine, cel sau cea care a făcut acel bilanţ, într-o singură propoziţie, într-o singură afirmaţie: . Eu sunt ……………………………………………………………………………….… . . Pentru tine, pentru fiecare dintre noi, aceasta este cea mai puternică afirmaţie din lume. Aşa că fă-o fără ezitare! Iar dacă nu ai acum la îndemână un creion, îţi dăruiesc eu unul. Este un creion nou-nouţ, care în întreaga sa existenţă de creion a scris doar aceste cinci cuvinte: La mulţi ani, prieten drag! .
.
Despre iubire (1)
Nefiind o relaţie, iubirea înseamnă întâlnirea autentică a două conştiinţe aflate acolo, la apogeul dezvoltării umane.
.
.Arhitecţii şi constructorii ştiu că nu poţi aşeza acoperişul unei construcţii până când nu ai realizat întreg eşafodajul care să îl susţină.
În exact acelaşi mod, nu te poţi instala la cel mai înalt nivel al conştiinţei umane până când nu ai construit etajele de susţinere, până când nu ai parcurs stadiile anterioare iubirii.
A respecta (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te iubi sau a iubi acea persoană. Dar nu poţi iubi pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a respecta acea persoană.
A accepta (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te respecta sau a respecta acea persoană (şi aici, fireşte, nu mă refer la ceea ce înseamnă politeţea). Dar nu poţi respecta pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a accepta acea persoană.
A cunoaşte pe cineva (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te accepta sau a accepta acea persoană. Dar nu poţi accepta pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a cunoaşte acea persoană. Pur şi simplu nu poţi accepta decât ceva ce cunoşti.
Iar cunoaşterea este punctul de început. Este nevoie să te cunoşti pentru a decide dacă te accepţi sau nu, dacă te respecţi sau nu. Este nevoie să te cunoşti pentru a înţelege că te poţi iubi.
Nu există scurtături sau salturi. Nu poţi copia şi nu există relaţii sau pile care să te ducă acolo mai rapid decât evoluează conştiinţa ta.
Este un continuum care, parcurs în întregime, îţi permite să înţelegi în ce fel faci parte dintr-un întreg şi în ce fel întregul se regăseşte în tine.
10 scuze ale dependenţilor de alcool sau drog
Scuza nr.1
Am neapărată nevoie să beau (folosesc droguri, etc.) pentru a mă menţine în formă, pentru a fi performant în munca sau activităţile mele, pentru a mă putea concentra mai bine, şi aşa mai departe.
Chiar aşa?
Oare de aceea nu reprezinţi niciodată prima alegere pentru realizarea unui obiectiv?
Nu cumva cariera ta suferă tocmai din cauza dependenţei tale în loc să fie potenţată de aceasta? Nu cumva gândurile tale distorsionează realitatea iar mintea ta îţi furnizează argumente „plauzibile” tocmai pentru a-ţi justifica continuarea dependenţei tale?
Scuza nr.2
Am neapărată nevoie să beau (folosesc droguri, etc.) pentru a putea socializa mai bine, pentru a putea lega relaţii noi sau pentru a le menţine pe cele în care mă aflu în acest moment.
Chiar aşa?
Oare de aceea devii zi de zi tot mai izolat(ă)?
Nu cumva relaţiile tale trecute au suferit sau s-au destrămat tocmai din cauza dependenţei tale?
E-adevărat, este foarte posibil ca de-a lungul timpului să fi avut parte de unele momente extrem de haioase sau de frumoase pe fondul consumului de alcool sau de droguri, dar nu se poate să nu vezi că pe termen lung, dependenţa ta este un comportament care te izolează de toţi ceilalţi. Nu toată lumea împărtăşeşte dependenţa ta şi chiar dacă cu toţii se vor amuza uneori de năzbâtiile izvorâte din mintea ta, în cele din urmă te vor lăsa singur pentru ca tu să-ţi consumi… dependenţa.
Scuza nr.3
Nu fac rău nimănui, eventual doar mie.
Chiar aşa?
Oare prietenii tăi te părăsesc pentru că se simt bine, confortabil sau în siguranţă alături de tine?
Nu cumva prin comportamentul determinat de dependenţa ta creezi o atmosferă de tensiune şi nesiguranţă în jurul tău, atmosferă în care nici cel mai bun prieten nu se mai simte OK?
Scuza nr.4
Toată lumea bea (sau foloseşte droguri) aşa că de ce să nu o fac şi eu?
Chiar aşa?
Nu cumva nu eşti chiar „ca şi ceilalţi” când vine vorba de consumul de alcool (sau droguri)?
Te compari cu ceilalţi doar atunci când, ocazional, consumă şi ei alcool (poate chiar şi câte un drog) dar refuzi să vezi că ei se opresc la un moment dat în timp ce tu îţi continui „tratamentul”, raportându-te în permanenţă la cei care fac şi ei acelaşi lucru în acelaşi timp cu tine.
Dacă chiar ai dori să fii „la fel ca ceilalţi” ai observa că ei se opresc şi îşi reiau vieţile. Dar tu nu faci deloc acest lucru.
Scuza nr.5
Dacă tu ai avea aceleaşi probleme ca şi mine, şi tu ai bea (sau consuma droguri) exact ca şi mine
Chiar aşa?
Nu cumva toată lumea are diverse probleme?
Unele sunt asemănătoare, altele mai simple sau mai dificile decât ale tale. Diferenţa este că ceilalţi îşi gestionează problemele în absenţa dependenţei şi consumului de alcool (sau droguri)
Realitatea este că problemele tale devin din ce în ce mai dificile tocmai din cauza dependenţei tale. Dacă ai renunţa la dependenţă pentru câteva luni ai constata cum problemele tale încep să se rezolve una câte una.
Realitatea este că existenţa problemelor îţi permite să faci pe victima în faţa vieţii şi asta devine o scuză foarte convenabilă pentru ca tu să-ţi administrezi „tratamentul” preferat.
Scuza nr.6
Nu sunt cu adevărat dependent, pot să mă opresc oricând doresc.
Chiar aşa?
Nu cumva eşti iremediabil blocat într-o fază de negare, fără o fărâmă de logică şi rezonabilitate cu care să te aperi pe tine însuţi de dependenţa ta?
Oricine pretinde că „vrea” să continue să bea sau să utilizeze droguri, în ciuda gravelor consecinţe ale acestui comportament, este într-o profundă stare de negare. Oamenii care se confruntă cu dificultăţi în viaţă (probleme cu legea din cauza dependenţelor, pierderea locului de muncă, sau a soţului sau partenerului lor, sau orice altceva) şi totuşi ei continuă să pretindă că s-ar putea opri oricând doresc…. ei bine, aceştia sunt într-o negare completă a situaţiei lor.
Ei doar „nu vor” să se oprească!Acestea sunt adevărate ţipete de negare. A fi dependent înseamnă a-ţi continua comportamentul chiar şi după ce începi să simţi foarte clar pierderile sau problemele generate de acest comportament.
Scuza nr.7
Muncesc din greu şi am dreptul la puţină plăcere
Chiar aşa?
Nu cumva dependenţa ta este alimentată de fapt de suferinţă şi frustrări generate de nevoi neîmplinite şi nu de plăcere?
A fi băut sau drogat în permanenţă a devenit noul tău mod de existenţă. De ce? Nu cumva pentru că altfel te-ai simţi mizerabil, deprimat sau dezorientat? Îţi spui că îţi oferi plăcere, dar cea mai mare parte a timpului te simţi cât se poate de nefericit. Ce fel de recompensă e asta?
Scuza nr.8
Sufăr de X, de Y sau de Z şi alcoolul (drogul) mă ajută
Chiar aşa?
Nu cumva alcoolul (sau drogul) „tratează” doar starea ta, emoţiile tale, plictiseala şi blazarea ta, fără a avea nici un impact benefic real asupra bolii tale?
Cred că trebuie să auzi asta: tratarea corectă a oricărei suferinţe medicale nu produce probleme ca cele pe care le invoci tu. Şi crede-mă, se face pe o perioadă limitată de timp. Tot ceea ce depăşeşte cantitatea şi durata unei prescripţii medicale reprezintă un abuz.
Deci, care e situaţia ta: te tratezi sau abuzezi?
Scuza nr.9
Am nevoie de alcool sau drog pentru a fi creativ
Chiar aşa?
Nu cumva doar tu percepi că ai fi mai creativ atunci când eşti sub influenţa alcoolului (sau drogului)?
Poate că fiecare artist sau creator are senzaţia asta atunci când creează în stare de ebrietate. Apoi se trezeşte, şi având posibilitatea să măsoare rezultatul muncii sale, realizează că de fapt cele mai bune lucruri le realizează atunci când este neinfluenţat de nici o substanţă.
Pentru că atunci este el însuşi.
In rest, este El + drogul.
Scuza nr.10
Nu beau (consum droguri) atât de mult ca alţii. Ei au o problemă, nu eu!
Chiar aşa?
Nu cumva a te compara mereu cu alţii care sunt mult mai departe (şi mai jos) pe drumul dependenţei reprezintă o jalnică modalitate de a continua să te autodistrugi?
Doar faptul că alţii sunt mai aproape de momentul ultim al drumului disperării, al autodistrugerii, înseamnă că tu trebuie să aştepţi liniştit la coadă pentru a ajunge în locul lor?
.
Iată două cuvinte cheie care ar putea să-ţi marcheze viaţa: încă şi poate.
.
De fiecare dată când ai să-ţi spui „niciodată”, eu am să-ţi spun încă:
Niciodată nu am făcut un accident de circulaţie din cauza băuturii… Incă!Niciodată nu am divorţat din cauza băuturii… Incă!
Niciodată nu mi-am bruscat copiii din cauza băuturii… Incă!
Niciodată nu am pierdut un serviciu din cauza băuturii… Incă!
Niciodată nu am pierdut un prieten din cauza băuturii… Incă!
Niciodată nu am murit din cauza băuturii… Incă! . Astfel încât, acum e momentul lui poate: Poate a venit momentul să-ţi identifici exact problemele care te frământă. Poate că a venit momentul să faci ceva util în rezolvarea lor. Poate că a venit momentul să înţelegi că toate scuzele tale sunt tot atâtea lucruri pe care le faci împotriva ta. Poate că a venit momentul să ceri ajutor. Poate că a venit momentul să redevii tu însuţi. Poate că a venit momentul să-ţi câştigi viaţa înapoi. . Oricum ar fi, e decizia ta. Aşadar: INCĂ? Sau… POATE?
.
La taifas cu Radu 