Dragoste și psihanaliză
„Toate poveștile de dragoste sunt povești despre frustrare…
A te îndrăgosti, înseamnă a-ți aminti de o frustrare pe care nu știai că o ai. Ai dorit pe cineva, te-ai simțit lipsit de ceva, iar apoi, dintr-odată, aceasta pare a fi prezentă, acolo.
Iar ceea ce este nou în această experiență este intensitatea; atât cea a frustrării cât și cea a satisfacției. Este ca și cum ai fi așteptat pe cineva, fără însă a ști cine este. Știi asta abia în momentul în care apare.
Indiferent dacă ai știut sau nu că ceva lipsea în viața ta, vei conștientiza asta în momentul în care te întâlnești cu persoana pe care o dorești.
Ceea ce psihanaliza aduce în plus acestei povești de dragoste este faptul că persoana de care te îndrăgostești este cu adevărat bărbatul sau femeia visurilor tale, că l-ai visat, sau ai visat-o, încă cu mult timp înainte de a-l sau a o întâlni. Persoana aceasta nu a apărut în visele tale din neant, din nimic (nimic nu se naște din nimic), ci a apărut din experiențe anterioare, reale și dorite.
Vei recunoaște cu destulă siguranță această persoană atunci când apare, pentru că, într-un anume sens, o cunoșteai deja; și pentru că realmente o așteptai, atunci când va veni, vei simți ca și cum o cunoști dintotdeauna, deși o percepi că este totuși străină de tine. Paradoxal cumva, o vei percepe ca pe o foarte familiară persoană străină.
Oricât de mult ai așteptat, ai visat și ai sperat să întâlnești persoana visurilor tale, doar din momentul întâlnirii ei vei percepe absența sa din viața ta.
Pare că doar prezența cuiva poate face perceptibilă absența sa.
Poate că o anumită formă de dor sau dorință a precedat întâlnirea cu persoana iubită, dar e nevoie să o întâlnești pentru a putea simți întreaga forță și intensitate a frustrării tale în absența ei.
A te îndrăgosti, este mereu o încercare de a căuta, de a localiza, de a acorda o formă și o imagine acelui ceva ce inconștient te frustra înainte.”
(Adam Phillips, psihanalist – Missing out; In praise of the unlived life)
Viața și Moartea pe înțelesul unei fetițe de 7 ani
Seung Sahn Soen-Sa (1 august 1927 – 30 noiembrie 2004) a fost un maestru Zen de origine coreeană, unul dintre puținii care au lăsat în scris prețioasele lor învățături spirituale.
Printre multele dialoguri cu studenții Zen occidentali, Soen-Sa povestește și conversația sa cu Gita, o fetiță în vârstă de șapte ani, fiica unuia dintre elevii săi de la Zen Center din Cambridge, discuție purtată după moartea pisicii centrului, inteligent botezată Katz. („KATZ!” este transcrierea celebrului strigăt budist din burtă, folosit ca modalitate de concentrare a energiei și a intenției în timpul practicii Zen.).
Katz a murit după o boală lungă și a fost înmormântată după tradiția budistă, iar fetița a rămas foarte tulburată de moartea sa.
Într-o zi după antrenament, ea a venit la marele profesor Zen pentru o explicație.
Iată dialogul dintre ei:
„Ce sa întâmplat cu Katzie? Unde a plecat?”
Soen-Sa spus: „Tu de unde vii?”
„Din burta mamei mele.”
„Și de unde vine mama ta?”
Acum Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus:
„Totul în lume vine din același singur lucru. Este ca într-o fabrică de cookies (prăjiturele). Multe tipuri diferite de cookies sunt realizate: lei, tigri, elefanți, case, oameni. Acestea toate au diferite forme și nume diferite, dar ele sunt toate făcute din același aluat și toate au același gust. Astfel, toate lucrurile diferite pe care le vezi – o pisică, o persoană, un copac, soarele, acest etaj – toate aceste lucruri sunt într-adevăr la fel „.
„Ce sunt toate acestea de fapt?”
„Oamenii le dau mai multe nume diferite. Dar, în sine, nu au nici un nume. Atunci când te gândești, toate lucrurile au diferite nume si forme diferite. Dar, atunci când nu te gândești, toate lucrurile sunt la fel.
Nu există cuvinte pentru ele. Oamenii fac cuvintele.
O pisica nu spune: „Eu sunt o pisică.” Oamenii sunt cei care spun: „Aceasta este o pisică.”
Soarele nu spune: „Numele meu este soare.” Oamenii spun: „Acesta este soarele.”
Așa că, atunci când cineva te întreabă: „Ce e asta?”, cum ar trebui să răspunzi? ”
„Nu ar trebui să folosesc cuvinte.”
Soen-Sa a spus: „Foarte bine! Nu ar trebui să folosești cuvinte. Așa că, dacă cineva te întreabă: „Ce este Buddha?”, cum anume ar suna un răspuns bun? ”
Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus: „Acum mă întrebi pe mine.”
„Ce este Buddha?”
Soen-Sa a lovit podeaua.
Gita a râs.
Soen-Sa a spus: „Acum te întreb eu: Ce este Buddha?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este Dumnezeu?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este mama ta?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce ești tu?”
Gita a lovit podeaua.
„Foarte bine! Aceasta este ceea ce toate lucrurile din lume sunt. Tu și cu Buddha și Dumnezeu și mama ta și întreaga lume sunteți la fel. ”
Gita zâmbi.
Soen-Sa a spus: „Mai ai și alte întrebări?”
„Încă nu mi-ai spus unde a plecat Katz.”
Soen-Sa s-a aplecat înainte, s-a uitat în ochii ei și a spus: „Eu cred că ai înțeles deja.”
Gita a spus, „Oh!” Și a lovit podeaua foarte puternic. Apoi ea a râs.
***
Soen-Sa își încheie anecdota cu un dialog destinat să fie amuzant, dar de fapt, acesta e un testament tragic pentru educația occidentală contemporană, ca o forță de specializare industrializată ce fragmentează în mod deliberat unitatea tuturor lucrurilor și sparge în mod la fel de deliberat integritatea noastră interioară:
***
Gita s-a îndreptat spre ieșire, și în timp ce deschidea ușa, se întoarse spre Soen-Sa și spuse:
„Dar eu nu am de gând să răspund în acest fel atunci când sunt la școală. O să dau răspunsuri obișnuite!”
Soen-Sa a râs.
articol tradus și adaptat după brainpickings.org
Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
La mulți ani!
.
Fericiţi cei ce nu mai au nevoie în viețile lor de nici o speranţă!
Pentru că ei sunt cei puternici, ei sunt cei ce împlinesc sau au împlinit ceea ce și-au dorit.
Pentru că speranța este un umil cerșetor, blocat undeva înaintea porților realizărilor, și care așteaptă ca ceva sau cineva să-i așeze în palma întinsă ceea ce-și dorește.
Care așteaptă ca ceva sau cineva ”să facă ceva” pentru a obține ceea ce-și dorește.
A merge prin viață fluturându-ți speranțele ca pe niște stindarde nu pare a fi vreo cruciadă victorioasă: în fapt nici nu mergi nicăieri, și nici nu câștigi nimic. Te așezi cuminte și smerit pe treptele așteptării și stai acolo pentru ca ceva sau cineva să împlinească ceva pentru tine, în locul tău.
Speranța este o palmă întinsă care doar cere și nu face.
Atunci când doar speri, în fapt, renunți voluntar la propria putere și creativitate, și o oferi altcuiva, adesea necunoscut, iluzoriu sau inexistent, pentru ca acest altcineva să facă lucrurile în locul tău.
Atunci când doar speri, de fapt nu faci nimic.
Doar aștepți.
A spera este o stare, nu o acțiune.
***
Nu știu câte speranțe ți-ai creat în 2014 și cum ai trăit cu ele, cum ți-au alimentat sau parazitat ele viața.
Iți doresc ca în 2015 să găsești energia, voința și puterea de a face ceva cu și din speranțele tale.
La mulți ani!
Capitalismul din relațiile noastre
Piaţa, ca spaţiu în care se desfăşoară schimburile economice, ascultă, cel puţin teoretic, de o singură lege, aceea a cererii şi ofertei: 1. Un actor economic formulează o cerere, iar cei ce au oferte care răspund cererii sale vin spre el şi eventual îşi dispută dreptul de a-i vinde soluţia lor. 2. Un actor economic formulează o ofertă, iar cei care au nevoie de ceea ce oferă acesta, o cumpără. ***
***
Crezi că „piaţa” relaţiilor sociale funcţionează altfel?
Ai fost vreodată atent(ă) la ceea ce realmente oferi pe piaţa relaţiilor?
Şi, mai ales, ai fost vreodată atent(ă) la ceea ce realmente ceri pe piaţa relaţiilor?
Ai putea face un pas înspre a înţelege asta examinând cu atenţie ceea ce primeşti, pentru că asta este răspunsul la cererea ta.
Iar dacă nu-ţi place ceea ce primeşti, întreabă-te serios ce anume ceri şi/sau oferi.
Ar putea fi ceva ce tu nu ai conștientizat până acum, dar ceva ce ceilalți văd.
Și de aceea, evident, îți oferă sau îți cer asta. Ei doar răspund cererii sau ofertei tale.
Și atunci, cum spuneam mai sus, soluția apare cumva de la sine: dacă nu-ți place, schimbă ceva: cererea, oferta, sau pe amândouă.
.
4 for life
Patru motive pentru a te da jos din pat și a începe o nouă zi: .
1. Îți urăști locul de muncă
Nu vei primi un loc de muncă nou și satisfăcător dacă rămâi în pat.
Este nevoie să îl cauți tu, să îl găsești și să te asiguri că va fi al tău.
Apoi, îl poți părăsi pe cel de care te-ai săturat, poate chiar de o manieră teatrală de care să îți amintești peste ani și de care să fii mândru(ă).
Dar nimic din toate astea nu sunt posibile dacă amiaza te prinde tot în pat. .
2. Totul te irită și nimic nu-ți convine
Te-ai trezit cu fața la cearșaf?
Cel mai bun lucru ar fi să nu rămâi acolo și așa.
Dă-te jos, mișcă-te, fă un duș, scutură-te de starea ta.
Altfel o vei purta după tine toată ziua ca pe o haină murdară. .
.3. Nimănui nu-i pasă de ceea ce faci
Păi, nu știu cum să-ți spun, prieten drag, dar asta este o altă definiție a noțiunii de libertate: dacă nimănui nu-i pasă, înseamnă că poți face ce vrei!
Iar dacă pentru tine chiar contează să existe cineva căruia să-i pese de ceea ce faci, atunci astăzi este ziua cea mai potrivită pentru a începe să cauți acea persoană.
Evident, ea nu este lângă tine, acolo în pat.
Dă-te jos și mișcă-te să o cauți! .
4. Nu-ți pasă de nimeni și de nimic
Simți că totul este gri în viața ta.
Nimic nu te inspiră și nimic nu te atrage.
Nu dai doi bani pe nici o idee și pe nici o întâlnire.
Simți că ai nevoie de ajutor pentru a ieși din etapa asta.
Ei bine, ajutorul există, te așteaptă, dar nu se va așeza în pat lângă tine.
Astăzi este ziua cea mai potrivită pentru a începe să-l cauți: ridică-te, mișcă-te, vorbește la telefon, scrie mailuri sau comentează-ți prietenii pe forumuri sau facebook, chiar dacă îi vei umple de sarcasmul sau indiferența ta.
Cu cât îi vei „stropi” mai mult, cu atât te vei simți mai bine. .
Jessica Hagy – in Forbes .
”Cine ești” sau ”cine nu ești”?
Mulţi oameni vorbesc (şi postează) despre cum să devii „ceea ce eşti cu adevărat”, sau „cine eşti cu adevărat”, descriind în același timp frumusețea divină și extazul stării de a fi ”cine ești cu adevărat”.
Ei bine, primul pas în direcţia asta ar putea fi unul în care să nu te mai joci de-a ”cine nu eşti”.
***
***Pentru că te joci de-a ”cine nu ești” de fiecare dată când, din rațiuni doar de tine știute (sau nu), interpretezi cu sârg personaje sociale despre care crezi că au șanse mai mari decât tine, cel real, să fie iubite, acceptate, agreate, admirate, invidiate.
Personaje despre care îți imaginezi că sunt mai frumoase, mai deștepte, mai tinere, mai puternice, mai… altfel decât tine, cel real.
Și spun că în acest fel te joci de-a ”cine nu ești” pentru că de fiecare dată când intri în rolul vreunui astfel de personaj, printre alte efecte apare și acela că te dai deoparte pe tine așa cum ești, că renunți la tine, ”cel care ești”.
E ca și cum te-ai strădui să devii oricine altcineva decât tu însuți.
Și-atunci, cum naiba ai putea să devii ”cine ești cu-adevărat”?
***
Având în vedere că, în evoluţia ta, ai avut probabil mare nevoie de aceste roluri pentru a te simţi mai confortabil pe scena vieţii, ar putea fi un risc să te dezbraci acum de ele şi să vezi actorul.
Ar putea fi riscant să ieşi din siguranţa scenariilor pe care deja le ştii pe de rost şi să răspunzi provocării de a-ţi croi propriul discurs.
Ar putea fi riscant să ieşi din comoditatea stărilor de spirit compuse conform indicaţiilor regizorale şi să începi să-ţi trăieşti propriile emoţii.
Apoi, există riscul să se mai întâmple ceva: să dispară multe din personajele cu care ai interacţionat, pentru că evident, nu mai eşti în aceeaşi piesă cu ele.
S-ar putea ca şi o parte din spectatori să plece, lipsindu-te de aplauzele lor care-ţi plăceau atât de mult.
Mă întreb dacă te-ai putea decide să îţi asumi aceste riscuri…
Sau, ai putea să nu faci nimic din toate astea și să trăiești cum ai mai trăit: să rămâi același personaj, să rostești aceleași fraze, și evident, să te simți la fel ca înainte: ca cineva care nu ești.
Spaceland
Edwin Abbott a fost un matematician și scriitor al secolului XIX. Ceea ce a făcut ca numele său să se distingă printre contemporanii săi și ca istoria să-l rețină, este Flatland, o povestire pentru copii, care avea obiectivul de a-i ajuta pe aceștia să înțeleagă mai ușor geometria. Dacă însă vei citi această povestire cu ochii tăi de adult, vei putea învăța cu siguranță și altceva decât geometrie. .
.
Flatland este o lume plată, în două dimensiuni. Iar această lume bidimensională este populată cu o mulțime de personaje, de asemenea în două dimensiuni: cercuri, pătrate, triunghiuri, pentagoane și hexagoane, precum și multe alte figuri geometrice. Există acolo chiar și linii drepte și curbe. Și toată ”lumea” are în comun această caracteristică: este bidimensională.
Este o lume liniștită, această lume plată, în care toate figurile geometrice își văd de treburile lor: fac curat, merg la școală sau la serviciu, se plimbă, se împrietenesc sau se ceartă…
Ce mai, o feerie în două dimensiuni!
Și toată această liniște se destramă atunci când în Flatland își face apariția o sferă!
Nimeni nu mai văzuse așa ceva. Era cu totul și cu totul uimitor felul în care acest vizitator neobișnuit își putea modifica cu ușurință, după voia sa, dimensiunile! Și culmea, avea mai mult decât două!
Cu siguranță că era o ființă supranaturală, aceasta era concluzia aproape unanimă a populației din Flatland.
Degeaba a încercat Sfera să le explice că singurul lucru pe care ea îl face este să se ridice și să coboare prin câmpia nesfârșită care era Flatland.
Nu vă mai spun că atunci când a încercat să le explice că în afară de Flatland mai erau și alte lumi, având tot felul de alte dimensiuni, așa cum era de pildă Spaceland, lumea din care venea chiar ea, Sfera, locuitorii din Flatland au fost pur și simplu uluiți de o asemenea grozăvie. Cum adică să mai existe și altceva în afară de stânga-dreapta și față-spate? Ce prostie mai era și chestia asta, sus-jos?
Nu, asta nu era pentru ei!
Sfera nu s-a dat bătută și a găsit printre locuitorii din Flatland un pătrat mai curios și mai curajos decât ceilți, pe care l-a luat cu sine în propria lume, în Spaceland.
A fost o călătorie inimaginabilă!
Mai întâi, Pătratul și-a putut vedea din exterior, de sus, propria lume, și aceasta i-a apărut acum atât de limitată!
Apoi a fost de-a dreptul îngrozit când a intrat în Spaceland și a văzut mulțimea de corpuri geometrice care trăia acolo. Apoi groaza s-a transformat în uimire, și apoi în revelație: Pătratul s-a simțit de-a dreptul binecuvântat și recunoscător pentru înțelegerea pe care a dobândit-o despre cea de-a treia dimensiune.
S-a înclinat plin de respect și recunoștință în fața Sferei și a promis că odată ce se va fi întors în lumea sa, în Flatland, îi va ajuta pe concetățenii săi să înțeleagă minunea celei de-a treia dimensiuni.
Zis și făcut!
Intors acasă, Pătratul și-a dedicat întreaga sa inteligență și pricepere pentru a-i face pe locuitorii din Flatland să vadă și să accepte existența celei de-a treia dimensiuni.
Dar toate eforturile sale au fost în van: orice a spus, orice a făcut, orice a explicat, nimeni nu a vrut să-l creadă.
In final l-au declarat nebun și l-au marginalizat.
***
Mă gândesc că asemenea locuitorilor acestei minunate povești, și noi, oamenii acestei lumi, trăim și ne simțim adesea precum în Flatland: facem ceea ce vrem să facem, ne atingem cele mai variate obiective sau ne împlinim cele mai arzătoare vise, dar… parcă uneori lipsește ceva, ca o a treia dimensiune, invizibilă, necunoscută și tocmai de aceea, paradoxal intangibilă. Avem totul, dar… parcă mai lipsește ceva.
Imi imaginez că cele două dimensiuni ale Flatlandului nostru personal sunt reprezentate de verbele ”a avea” și ”a face”, și că o mare parte din eforturile noastre se materializează în acest plan, definit de cele două verbe.
Acumulăm cât de mult putem: casă și mașină (adesea ambele la plural), terenuri, gadgeturi și alte obiecte, și firește, cât mai mulți bani, în tentativa noastră de a ne plasa cât mai departe pe axa lui ”a avea”.
Și de asemenea, facem cât de multe putem: relații, reale sau virtuale, școli, proiecte, titluri didactice și profesionale, într-o tentativă de aceeași natură, ca pe axa lui ”a face” să ne situăm la o valoare cât mai mare.
Și nu e nimic rău în asta: o valoare mare pe axa lui ”a avea” și o valoare mare pe axa lui ”a face” îți asigură o poziție confortabilă… în lumea plană descrisă de aceste două axe.
Uneori, sau pentru unii, asta este destul.
Dar nu pentru toți, și nu întotdeauna.
Deși realizările în acest plan sunt de-a dreptul mulțumitoare, ce răspunde perfect noțiunii ”de succes”, uneori parcă mai lipsește ceva. Ceva ce nu pare a veni prin ”a avea mai mult” sau prin ”a face mai mult”.
Ceva pentru care trebuie să vedem lucrurile altfel, pentru care trebuie să ne inventăm o a treia dimensiune proprie, aceea lui ”a fi”.
Ar fi ceva foarte asemănător cu acea călătorie fantastică de la Flatland, la Spaceland.
.
.
La prima vedere asta poate părea paradoxal: adică cum, dacă am (multe) lucruri, nu și exist în același timp? Dacă fac (multe) lucruri, asta nu înseamnă că și exist?
Ba da, exiști. Toate astea certifică existența ta fizică. Dovedesc că ai un corp material care se mișcă, și o minte care îl pune în mișcare pentru a împlini anumite nevoi sau obiective. Și ai și gânduri și emoții.
Și totuși, de ce uneori parcă mai lipsește ceva?
Mă gândesc că nu există un răspuns universal la această întrebare, care poate fi în același timp și foarte ușoară și foarte dificilă. Fiecare persoană ar putea răspunde în felul său.
Dacă întrebarea ți se pare dificilă, te-ai putea apropia de înțelegerea ei, și implicit și de răspunsul tău la ea, printr-o altă întrebare: ce anume te definește în viața ta? Cu ce anume te identifici? Cu ceea ce ai, sau cu ceea ce faci? Sau cu ambele? (Da, au fost mai multe întrebări, dar cine le mai numără?!)
Cine (mai) ești tu, dacă nu o să mai ai toate lucrurile pe care le ai?
Cine (mai) ești tu, dacă nu o să mai poți face toate lucrurile pe care le faci?
Cum ar arăta Flatland-ul tău personal, atunci când cele două dimensiuni ale sale se reduc din ce în ce mai mult?
Accesarea unei a treia dimensiuni, aceea a lui ”a fi”, pare a da volum și consistență existenței fiecăruia. Ar fi o dimensiune pur și profund interioară, care nu te mai ține ancorat de ceea ce se întâmplă (sau nu) în lumea exterioară ție.
Ar fi o dimensiune a sensului vieții tale.
Accesarea acestei dimensiuni interioare, a Spaceland-ului personal, ar putea fi exact acel ”ceva” a cărui lipsă se resimțea anterior. E un subiect bun, pentru un articol viitor.
Oricum, până atunci, succes în drumul tău spre Spaceland!
.
http://www.eldritchpress.org/eaa/FL.HTM
.
http://www.youtube.com/watch?v=C8oiwnNlyE4.
Din nou despre tine
Nu ma intereseaza ce faci tu pentru a-ti castiga existenta.
Vreau sa stiu ce foc arde in tine si daca ai cutezanta sa visezi la realizarea a ceea ce porti in inima ta.
Nu ma intereseaza cati ani ai,
Vreau sa stiu daca iti asumi riscul sa pari nebun in numele iubirii tale, viselor tale si aventurii care este viata ta.
Nu ma intereseaza care planeta este in careu cu luna ta,
Vreau sa stiu daca ai atins cerul propriei tale tristeti, daca te-ai deschis datorita tradarilor vietii, sau daca te-ai asprit si daca te-ai inchis de teama unui necaz viitor.
Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.
Vreau sa stiu daca poti sa simti fericirea, a mea, sau a ta, daca poti dansa cu fervoare si te poti lasa complet cuprins de extaz pana in varful degetelor de la maini si de la picioare, fara sa spui ca trebuie sa fim atenti si realisti ca sa nu cumva sa uitam care sunt limitele fiintelor umane.
Nu ma intereseaza daca ceea ce-mi spui este adevarat,
Vreau sa stiu daca esti gata sa-i deceptionezi pe ceilalti ca sa ramai sincer cu tine insuti si daca poti suporta sa fi acuzat de tradare, dar sa nu-ti tradezi propriul suflet.
Vreau sa stiu daca poti sa fi fidel si deci demn de incredere.
Vreau sa stiu daca poti vedea frumosul chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi si daca tu poti simti ca sursa vietii tale rezida in prezenta Sa.
Vreau sa stiu daca poti trai esecurile, ale mele, sau ale tale, si totusi sa continui sa stai drept pe marginea lacului si sa strigi catre argintata luna plina: “Da!”
Nu ma intereseaza unde locuiesti si cat castigi,
Vreau sa stiu daca te poti trezi dupa o noapte de tristete si de disperare, de indoiala sau durere si sa faci ceea ce trebuie facut pentru copii.
Nu ma intereseaza cine esti si cum ai ajuns pana aici,
Vreau sa stiu daca poti sa stai in mijlocul focului alaturi de mine si sa nu renunti.
Nu ma intereaza ce ai invatat sau unde ai invatat si cine te-a invatat ceea ce stii,
Vreau sa stiu ce te hraneste din interior cand totul se prabuseste in jurul tau.
Vreau sa stiu daca poti sa ramai singur cu tine insuti si daca esti fericit intr-adevar in propria ta companie in aceste momente de vid.
Visătorul din Oriah
La taifas cu Radu 