Dragoste și psihanaliză
„Toate poveștile de dragoste sunt povești despre frustrare…
A te îndrăgosti, înseamnă a-ți aminti de o frustrare pe care nu știai că o ai. Ai dorit pe cineva, te-ai simțit lipsit de ceva, iar apoi, dintr-odată, aceasta pare a fi prezentă, acolo.
Iar ceea ce este nou în această experiență este intensitatea; atât cea a frustrării cât și cea a satisfacției. Este ca și cum ai fi așteptat pe cineva, fără însă a ști cine este. Știi asta abia în momentul în care apare.
Indiferent dacă ai știut sau nu că ceva lipsea în viața ta, vei conștientiza asta în momentul în care te întâlnești cu persoana pe care o dorești.
Ceea ce psihanaliza aduce în plus acestei povești de dragoste este faptul că persoana de care te îndrăgostești este cu adevărat bărbatul sau femeia visurilor tale, că l-ai visat, sau ai visat-o, încă cu mult timp înainte de a-l sau a o întâlni. Persoana aceasta nu a apărut în visele tale din neant, din nimic (nimic nu se naște din nimic), ci a apărut din experiențe anterioare, reale și dorite.
Vei recunoaște cu destulă siguranță această persoană atunci când apare, pentru că, într-un anume sens, o cunoșteai deja; și pentru că realmente o așteptai, atunci când va veni, vei simți ca și cum o cunoști dintotdeauna, deși o percepi că este totuși străină de tine. Paradoxal cumva, o vei percepe ca pe o foarte familiară persoană străină.
Oricât de mult ai așteptat, ai visat și ai sperat să întâlnești persoana visurilor tale, doar din momentul întâlnirii ei vei percepe absența sa din viața ta.
Pare că doar prezența cuiva poate face perceptibilă absența sa.
Poate că o anumită formă de dor sau dorință a precedat întâlnirea cu persoana iubită, dar e nevoie să o întâlnești pentru a putea simți întreaga forță și intensitate a frustrării tale în absența ei.
A te îndrăgosti, este mereu o încercare de a căuta, de a localiza, de a acorda o formă și o imagine acelui ceva ce inconștient te frustra înainte.”
(Adam Phillips, psihanalist – Missing out; In praise of the unlived life)
Am trecut şi eu prin complexul Oedip?
Sigmund Freud a elaborat ideea complexului Oedip pe la începutul secolului al XX‑lea. El s‑a inspirat din propria experienta clinica, din analiza personala si din ciclul de piese de teatru ale lui Sofocle, mai cu seama din Oedip Rege, în care Oedip îsi ucide tatal si se casatoreste cu mama sa, lucru cu consecinte dezastruoase – adica Oedip încalca tabuul incestului, declansand astfel tragedia.
În practica, complexul Oedip presupune ca între trei si sase ani, copiii traiesc sentimente intense de dragoste fata de unul din parinti si cauta sa‑l posede în exclusivitate, si în acelasi timp au simtaminte negative puternice fata de celalalt parinte.
Baietii îsi iubesc mama si îsi urasc tatal. Fetele fac si ele acelasi lucru, numai ca îsi îndreapta ura catre mama si încearca sa‑si posede tatal. La nivel inconstient, simtamintele au caracter sexual fata de parintele dorit si criminal fata de cel de acelasi sex. Daca totul merge bine în dezvoltarea psihica, copilul ajunge sa înteleaga ce beneficii îi aduce uniunea parintilor si învata sa contina sentimentele posesive si ostile.
Din rezolvarea complexului Oedip se naste constiinta sau „Supraeul“. Copiii învata sa nu actioneze sub imboldul impulsurilor violente si sa se supuna regulilor civilizatiei si conventiilor culturii si societatii, tabuul incestului fiind cel mai esential dintre ele. Simtamintele oedipiene intense reapar în adolescenta, cand tinerii sunt de obicei rebeli, fac experimente cu identitatea lor sexuala si le creeaza parintilor probleme, uneori chiar foarte serioase. Sa ne gandim la chinuitoarea lipsa de comunicare dintre James Dean si tatal lui în filmul Rebel fara cauza (1955) sau la esuarea fara speranta a comunicarii dintre tata si fiica, precum si dintre fiul vecinului si tatal acestuia, din filmul American Beauty (1999).
.
.
Oamenii care nu‑si rezolva cu succes complexul Oedip raman imaturi, incapabili de a merge mai departe, se simt în permanenta legati de unul sau de ambii parinti, îsi manifesta în comportament dificultatile psihologice în loc sa si le rezolve si/sau stagneaza în cariera si în viata relationala, îsi controleaza defectuos impulsurile, au probleme cu autoritatea si cad prada tuturor felurilor de neplaceri si buclucuri.
Sa ne gandim la viata descurajant de problematica a lui Brick Pollitt (interpretat de Paul Newman) în relatia cu sotia sa (Elizabeth Taylor) si cu batranul sau tata, „Big Daddy“ (Burl Ives), în ecranizarea piesei lui Tennessee Williams, „Pisica pe acoperisul fierbinte“ (1955), difuzata în 1958. Vicisitudinile unui complex oedipian nerezolvat se transmit adesea de la o generatie la alta.
Relatia proasta a individului cu unul sau cu ambii parinti face si mai dificil propriul rolul de parinte. Unii sustin si faptul ca vicisitudinile complexului Oedip afecteaza orientarea sexuala. Un atasament prea puternic fata de o mama dominatoare, asociat cu un tata prea slab sau absent, constituie un factor de însemnatate fundamentala în etiologia homosexualitatii masculine din Suddenly Last Summer (1958), alta piesa a lui Tennessee Williams. Exista persoane care contesta aprig aceasta conexiune.
Sunt probleme importante, pe care Freud le‑a prezentat în Disconfort în cultura (1930) si care furnizeaza fundamentele istorice si emotionale ale culturii, legii, civilizatiei si bunei cuviinte. Înca o data, care sunt elementele de baza? Mai întai, este triunghiul oedipian, în care un copil aflat între trei si sase ani doreste acces exclusiv – fizic, emotional si intelectual – la parintele de sex opus si trebuie sa accepte drepturile anterioare ale parintelui de acelasi sex.
Copilul se teme de razbunare si ajunge în scurt timp sa simta vinovatie pentru dorinta sa incestuoasa si impulsurile sale criminale. Vinovatia scoate la iveala prezenta Supraeului, pe care Freud îl descrie ca mostenire a complexului Oedip. Toata povestea se reia în adolescenta, raportata la sexualitate si autoritate, si poate sa reapara atunci cand moare unul din parinti.
Pacientii care nu au traversat cu succes aceste rituri de trecere au problemele oedipiene nerezolvate. Una dintre cele mai mari, care inhiba împlinirea si satisfactia, este teama de a‑si depasi parintele, care duce la teama de razbunare pentru asa‑numitul „triumf oedipian“. O alta este riscul de a crede ca poti fi adult fara a te maturiza afectiv, asteptand rezolvari magice sau de basm la problemele vietii.
Extras din “Oedipus Complex”, Robert M. Young, Icon Books Traducere de Cristina Spataru
sursa: Psihanaliza.net
.
Cine te nefericeşte?
.
.
O mare parte a nefericirilor din vieţile noastre este generată de diferenţele dintre ceea ce suntem cu adevărat (adevăratul nostru sine) şi ceea ce credem sau ne imaginăm că suntem (imaginea de sine).
Unele dintre cele mai mari temeri ale noastre nu provin din credinţa că nu am fi suficient de capabili să realizăm ceva, ci din aceea că avem puteri practic nelimitate, că am putea realiza orice. Şi ne amputăm mereu aceste puteri nelimitate, folosindu-ne de instrumentele pe care familia, societatea şi cultura în mijlocul cărora ne-am născut ni le pun „generos” la dispoziţie: frica, ruşinea şi vina.
Lumina din noi este cea care ne înfricoşează, şi nu întunericul nostru. Şi pentru că ne este teamă de strălucirea acestei lumini interioare, începem să purtăm ochelarii predecesorilor noştri. Şi ai predecesorilor lor…
Mintea noastră inconştientă deschide la un moment dat un dialog interior interminabil, începând să se întrebe: „cine sunt eu ca să merit să fiu atât de inteligent(ă), de atrăgătoare (sau atrăgător), atât de talentat(ă) şi atât de minunat(ă)?”
Iar acest dialog interior este acea forţă care pune în mişcare frica, vina şi ruşinea, în limitarea bucuriei pe care ai putea-o simţi în viaţa ta. O bucurie reală, atât de reală şi de intimă încât aproape că ai putea-o palpa.
Dacă ai fi conştient(ă) de acest dialog interior, cu siguranţă că ai putea să te întrebi: „De ce nu aş merita toate acestea?„
Ai începe să înţelegi că toate autolimitările şi autoconstrângerile tale nu conţin nimic înălţător, nimic spiritual. „Sacrificiul” tău nu are de fapt nici o utilitate. A nu te lăsa pe tine să străluceşti doar pentru a nu-i face pe cei din jurul tău şi din viaţa ta să se simtă nesiguri în preajma ta, este unul dintre cele mai inutile, dacă nu chiar destructive demersuri pe care le-ai putea întreprinde. Singurul rezultat al său ar fi acela că în viaţa ta nu va străluci nici o lumină şi că tu te vei simţi mizerabil în interiorul tău, indiferent de realizările pe care le obţii, indiferent de acumulările pe care le faci. Şi nici măcar nu vei ştii din ce cauză te simţi aşa, şi ca atare nu ai avea cum să ştii ce anume ai putea remedia.
Dar dacă ai lăsa lumina din tine să strălucească, ai oferi permisiunea, în mod inconştient, şi altor oameni să facă la fel. Eliberarea ta de teamă, de vină şi ruşine îi va elibera şi pe alţii. Ai deveni unul (una) dintre cei ce vor rupe lanţul de transmitere a acestor credinţe limitative. Ai arăta (şi în primul rând ţi-ai arăta ţie) că se poate şi aşa!
***
Cu toţii suntem copiii Universului şi ne-am născut pentru a face ca glasul acestuia să se audă. Iar glasul său nu este doar în unii dintre noi: este în fiecare dintre noi.
Glasul Universului este şi în tine.
.
după Paul McKenna
Teoria ataşamentului a lui John Bowlby
Cat de mult influenteaza atasamentul fata de mama relatia de cuplu? John Bowlby, specialist in psihanaliza copilului, a incercat sa raspunda la diverse intrebari legate de oameni, de felul in care se indragostesc si relatiile pe care le au: Care sunt motivele pentru care unii oameni se indragostesc foarte usor si au relatii intime extrem de satisfacatoare? De ce unele persoane evita sa se indragosteasca si sa aiba o relatie intima? De ce alte persoane se chinuie sa intalneasca femeia/barbatul potrivit/a cu care sa aiba o relatie plina de traire si sens si nu o gasesc? Teoria atasamentului a lui Bowlby aduce in prim plan experientele din copilarie ale indivizilor si anume atasamentul fata de mama lor. Desi atasamentul este innascut, felul in care acesta se manifesta depinde de relatia copilului cu mama sa (sau persoana care are grija de el). Astfel, bebelusii au nevoie sa simta siguranta si incredere vis a vis de persoana care ii ingrijeste, unii dintre ei putand suferi ingrozitor daca sunt despartiti de aceasta, chiar si pentru perioade scurte. Premisele principale ale teoriei atasamentului (John Bowlby apud Ayala Malach Pines, 2011):
- Experientele timpurii ale copilului, sau modelele de lucru internalizate vis a vis de relatia cu mama sunt esentiale, acestea determinand atitudinea si comportamentul fata de indragostire si relatii intime ale viitorului adult.
- Pe baza acestor experiente, indivizii ajung sa considere ca merita sau nu sa fie iubiti si ca ceilalti pot sau nu sa le ofere ajutor sau dragoste.
- Aceste experiente modeleaza tipurile de relatii pe care indivizii le vor avea pe parcursul vietii, si mai ales felul in care persoanele vor interpreta aceste relatii.
Studenta lui Bowlby, Mary Ainsworth a realizat un studiu, observand 76 de copii mici si felul in care mamele lor raspundeau la nevoile acestora (hranire, plans, mangaiere, contactul vizual si zambet).
Aceasta a vrut sa observe si felul in reactioneaza copiii la separarea de mama.
Intr-o camera cu jucarii a adus mama si copilul; un asistent de cercetare cu o atitudine prietenoasa ii arata copilului jucariile, lasandu-l sa se joace cu acestea.
Apoi mama iesea din incapere in 3 intervale, de fiecare data timp de 3 minute. In doua dintre intervale, asistentul ramanea in camera, iar in al treilea iesea si el, copilul ramanand singur. Ainswoth a constatat ca bebelusii se comportau diferit la separarea de mama si revenirea acesteia, in functie de 3 tipare:
- Cei cu atasament de tip sigur (doua treimi din cazuri) vroiau sa exploreze camera independent de mama lor, dar se uitau si dupa aceasta, pentru a vedea daca e acolo. Cand au fost separati de aceasta au plans, dar la revenirea mamei, s-au bucurat si si-au intins mainile spre ea
- Cei cu atasament de tip anxios sau ambivalent( 10%) pareau foarte nesiguri, tematori. Nu vroiau sa se desprinda de mame si sa exploreze camera de unii singuri. Cand au fost separati de mama lor, au fost foarte afectati, agitati peste masura si plangand foarte mult. Cand mama s-a intors, au cautat sa se apropei de aceasta, dar in acelasi timp au respins-o furiosi, nevrand sa fie calmati si luati in brate de aceasta
- Cei cu atasament de tip evitant (20-25%) pareau independenti, au explorat camera fara ajutorul mamei si spre deosebire de copiii incadrati in tipul de atasament sigur, nu s-au uitat sa vada daca mama lor era aproape de ei sau nu. Cand au fost separati de mama, au fost foarte detasati, si totusi, analizandu-se bataia inimii, s-a constatat ca nu se simteau tocmai bine. La revenirea mamei, acestia ori au certat-o ori au evitat-o.
- Mamele care aveau copii cu atasament sigur erau foarte receptive la nevoile copiilor in cele ce priveau hranirea si afectiunea. Si aveau grija sa raspunda indicilor nonverbali ai copiilor( de exemplu zambeau si ele atunci cand copii lor zambeau).
- Mamele copiilor cu atasament anxios nu erau foarte receptive la nevoile copiilor; ori raspundeau destul de tarziu.
- Mamele copiilor cu atasament evitant isi respingeau copii (fizic sau emotional).
- Bebelusul de tip anxios vrea cu orice pret sa-si faca mama atenta la nevoile sale, doreste sa i se acorde atentie si iubire. Recurge la atitudini disperate, pentru ca a observat ca asta e o modalitate sigura de a-si atrage mama, care reactioneaza simtindu-se vinovata. Se agata de mama disperat, iar cand aceasta nu-i raspunde, devine furios si da in ea. Este foarte dependent de mama sa si face orice pentru ca ea sa reactioneze.
- Bebelusul de tip evitant face exact opusul. De regula, isi neaga sau ignora emotiile, sentimentele si nevoile. Acesta , desi este furios pe mama sa, la fel ca bebelusul cu atasament anxios, prefera sa se indeparteze si s-o ignore pe aceasta, considerand ca se poate descurca si singur.
Ulterior, s-a constatat ca tipurile de atasament, aparute in perioada timpurie a copilariei, se pastreaza si in perioada adulta, in ceea ce priveste relatiile cu ceilalti indivizi, si mai ales relatiile intime.
Astfel, s-a constatat ca exista 3 tipuri de atasament:
1. Atasamentul sigur
Persoanele din aceasta categorie nu se tem sa depinda de altii sau altii sa depinda de ele; Considera ca sunt demne de iubire si respect si au incredere in oameni, plecand de la premisa ca intentiile acestora sunt bune, in general. Sunt foarte calzi, reusind sa se apropie rapid de ceilalti si sa-si creeze relatii intime, fara teama de a fi abandonati sau sufocati. Nu se tem nici de singuratate.
2. Atasamentul anxios-ambivalent
Persoanele din aceasta categorie, de regula, sunt foarte nesigure si cer de la partener foarte multe dovezi de afectiune si apropiere, deoarece considera ca acesta nu-i iubeste sau vrea sa-i paraseasca. Au convingerea ca nu sunt iubiti si apreciati asa cum ar trebui. Au o stima de sine scazuta si tendinta de a dezvalui prea mult despre ei. Sunt foarte gelosi si posesivi. De obicei sunt perceputi de ceilalti ca fiind prea insisteni si sufocanti.
3. Atasamentul evitant
Aceste persoane apreciaza singuratatea, izolarea. Nu au incredere in celalti si nici nu vor sa depinda de acestia. Se tem de relatiile intime, stabile, preferand mai degraba aventurile de noapte. Intr-o relatie, sunt foarte distanti, desi partenerii lor isi doresc sa se apropie de acestia. Sunt cei mai predispusi sa-si insele partenerul si se despart frecvent.
Dupa Kim Bartholomew, exista 4 tipuri de atasament, similar celor 3 de la sus, cu precizarea ca tipul evitant a fost impartit in doua categorii distincte (temator si respingator) iar tipul anxios-ambivalent a fost numit „preocupat”:
- Tipul sigur: genul de persoane prietenoase, care interactioneaza usor cu ceilalti. Nu se tem de apropierea emotionala si de relatiile intime; nu se tem de respingerea celorlalti sau de singuratate. Nu au probleme in a depinde de ceilalti sau ceilalti de acestea.
- Tipul evitant-temator: cuprinde persoanele care nu se simt foarte confortabil in interactiunea cu alte persoane. Acestia doresc sa aiba parte de relatii cu adevarat intime, doar ca se tem sa se dezvaluie, sa aiba incredere totala si sa depinda de partener. Se tem sa nu sufere daca renunta la scutul de protectie, apropiindu-se emotional de partener sau de alte persoan
- Tipul preocupat: aici se incadreaza persoanele care vor sa aiba o relatie pe deplin intima si plina de apropiere si constientizeaza ca celalti indivizi nu-si doresc asta. Au nevoie de relatii foarte apropiate, percepute de ceilalti ca foarte sufocante. Deseori se tem ca nu sunt apreciati la fel cum ei ii apreciaza pe ceilalti.
- Tipul evitant respingator: de obicei sunt persoane care nu se simt deloc bine in ipostaza unei relatii apropiate si intime. Prefera sa nu depinda de altii sau altii de ei.
- faptul ca se pune prea mult accentul pe relatia mama-copil, excluzand celelalte relatii (cu tatal, bunicii, fratii, prietenii, profesorii etc)
- faptul ca mama este privita ca principalul repsonsabil vis a vis de relatiile copiilor. Pana la urma, influenta pe care o relatie esuata o are asupra individului, e mai putin importanta decat comportamentul mamei in primele luni de viata ale copilului?
- experientele din copilarie sunt considerate a avea un impact mult prea mare si definitoriu pentru indivizi, neluandu-se in considerare faptul ca oamenii evolueaza si invata din interactiuni si relatii pe toata durata vietii.
Formare în psihoterapie integrativă – Timişoara 2012
.
Institutul Român de Psihoterapie Integrativă anunţă pentru 2012 organizarea în Timişoara a unui grup de formare în psihoterapie integrativă.
.
Admiterea în programul de formare se face în baza unui interviu susţinut în faţa unei echipe de psihoterapeuţi şi formatori ai I.R.P.I., interviu ce vizează identificarea elementelor motivaţionale şi a valenţelor profesionale ale candidaţilor precum şi congruenţa acestora cu valorile şi cerinţele practicii psihoterapiei integrative.
Data interviului: 15.09.2012, Timişoara
Inscrierea la interviu se face până în data de 10.09.2012 la şi presupune transmiterea prin mail a solicitării de programare la interviu însoţită de un CV, către psihoterapeut dr. Radu Albotă.
Adresa de mail: radu.albota@gmail.com
.
Detalii despre programul de formare
(http://www.irpi.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=134:doreti-sa-devii-psihoterapeut&catid=34:schimbarea-in-bine&Itemid=132)
.
Durata formării profesională în psihoterapie integrativă este de 4 ani şi include două etape:
- Dezvoltarea personală individuală şi de grup. Însuşirea teoriilor, tehnicilor, metodelor şi strategiilor în psihoterapiei integrativă (anul I şi II);
- Supervizare profesionala (anii III şi IV).
- Colegiul Psihologilor din România, conf. Legii 213/27.05.2004 – http://www.copsi.ro
- Federaţia Română de Psihoterapie – http://www.psihoterapie.ro
-
Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă- http://europeanintegrativepsychotherapy.com/
- Asociaţia Europeană Interdisciplinară de Terapii pentru Copii şi Adolescenţi: http://www.eiatcyp.eu/
- un modul de formare se desfasoara pe durata a trei zile, cu o frecvenţă de un modul la două luni; taxa pentru un modul de formare este de 160 euro (echivalentul în lei);
- procedura de înscriere cuprinde două etape (I. interviu, II.inscriere);
- Dosarul de înscriere va include următoarele documente: Copie act identitate (B.I./C.I.); Copie certificat naştere; Copie diplomă licenţă/ adeverinţă absolvire facultate; Curriculum vitae; Copie după acte care atestă participarea la alte formări în psihoterapie, grupuri de dezvoltare personală , etc. .
Sex, iubire, ataşament
Helen Fisher, PhD – antropolog de profesie, este profesor cercetător al Departamentului de Antropologie din cadrulRutgers University. Autoare a cinci cărți despre evoluția și viitorul sexualității umane, monogamie, adulter și divorț, diferențele de gen și funcționarea creierului, chimia iubirii romantice, și mai recent tipologia personalității umane și motivele pentru care ne îndrăgostim de anumite persoane și nu de altele.
Potrivit autoarei, ființele umane au trei sisteme de bază la nivelul creierului care sunt responsabile pentru procesele de împerechere și reproducere umană:
- Pofta (en. lust) – sex sau libido-ul;
- Atracția romantică – iubirea romantică;
- Atașamentul – emoțiile profunde de uniune cu un partener pe termen îndelungat.
Aleea ocaziilor pierdute
Ştii, aş vrea să-ţi vorbesc acum despre acele momente din viaţă, pe care le avem fiecare dintre noi, când ne aşezăm (la propriu sau la figurat) şi ne examinăm cu minuţiozitate viaţa parcursă până atunci. Sunt multe lucruri pe care dorim să le revedem! Sunt şi multe lucruri pe care am dori să nu le mai vedem sau să le fi făcut. Toate aceste lucruri vorbesc însă despre acel “EU” care ai fost atunci când toate s-au întâmplat. Tot ceea ce evocă mintea ta, nu vorbeşte absolut deloc despre cel sau cea care eşti acum. Unele dintre lucrurile din trecut care ne afectează cel mai puternic sunt reprezentate de ceea ce am crezut că sunt “ocazii pierdute”. Si ştii de ce ne afectează atât de mult ? Pentru că acesta este singurul mod în care am fost învăţaţi să le privim: ca ocazii pierdute. Dar… Fiecare uşă închisă din vieţile noastre a determinat deschiderea alteia. Fiecare iniţiativă sau plan, stopat sau doar întrerupt, s-au constituit de fapt în noi începuturi. Care au fireşte, alte sfârşituri. Uneori avem tentaţia de a privi doar motivele pentru care nu am realizat ceea ce ne-am propus, sau ceea ce s-a aşteptat de la noi să realizăm. Ei bine, de câte ori facem acest lucru, de câte ori privim faptele în acest mod limitat şi limitant, scăpăm din vedere exact ceea ce este mai important : ceea ce am realizat de fapt ! Lăsând deoparte această viziune, vei descoperi că ori de câte ori ţi-ai propus să faci ceva ce ai considerat că este important pentru tine şi nu ai realizat acel lucru, ai făcut în schimb cu totul altceva, ai obţinut o altă realizare, care a demonstrat în timp că era mai importantă, mai necesară şi mai benefică pentru evoluţia ta. Nu te-ai întâlnit cu o persoană! Ai considerat asta ca fiind tragic atunci şi ai trecut acest fapt la capitolul ocaziilor pierdute. Dar poţi descoperi acum că de fapt, te-ai întâlnit cu altcineva, la fel de important acum în viaţa ta sau că pur şi simplu ai făcut ceva ce a fost important pentru tine atunci. Chiar dacă în acel moment nu-i recunoşteai importanţa. ****
Poţi face oricând o excursie în trecutul tău, plimbându-te pe aleea “ocaziilor pierdute” şi vei constata că dacă vei lăsa deoparte viziunea limitată cu care am fost învăţaţi, vei descoperi cu mirare dar şi cu bucurie că va trebui să redenumeşti această alee. Pentru că ea este de fapt “aleea oportunităţilor”.
Abia atunci plimbarea ta se va transforma, şi dintr-un pelerinaj dureros, adesea repetat, pe la locurile dureroase ale trecutului, va deveni altceva. Poate că nu va deveni un marş trimfal, dar cu siguranţă că va fi o privire conştientă şi plină de înţelegere a faptului că numai astfel ai putut deveni TU, cel sau cea care acum citeşte aceste rânduri.
.
NU
NU este cuvântul cel mai puternic în orice limbă. .
.
Rostirea cuvântului NU are adesea un potenţial salvator pentru cel care o face.
Atunci când spui NU, vorbeşti despre respectul faţă de propria persoană. Vorbeşti despre respectul faţă de valorile şi nevoile tale, faţă de timpul tău, faţă de energia ta.
Atunci când spui NU, îţi afirmi puterea şi controlul asupra propriei vieţi.
Chiar nu ştiu dacă rostirea cuvântului NU te poate face fericit(ă) dar cu siguranţă te poate salva de nefericire. De tot ceea ce ar trebui să accepţi şi chiar ai accepta, dacă nu ai spune NU.
Bineînţeles că nu poţi spune NU întotdeauna şi că vor exista mereu lucruri pe care este nevoie să le accepţi sau să le faci. Dar în toate situaţiile în care a spune NU este o alternativă, o poţi face liniştit(ă). Ba chiar ar trebui să o faci, dacă nu îţi doreşti acea situaţie. Iar dacă acea situaţie este de natură să aducă atingeri nedorite vieţii tale, respectului tău de sine sau valorilor tale, atunci singura atitudine sănătoasă este aceea de a spune NU.
Este viaţa ta şi ai dreptul să decizi ce vrei şi ce NU vrei să trăieşti pe parcursul ei.
Tu decizi cine să facă şi cine să NU facă parte din ea.
Tu decizi cu ce vrei şi cu ce NU vrei să te înconjori.
De fiecare dată când simţi că ceva sau cineva nu adaugă valoare vieţii tale, eşti dator/datoare faţă de tine însuţi/însăţi să spui NU.
Pentru că este dreptul tău!
.
Triunghiul iubirii (2)
Discuţiile avute în urma publicării articolului „Triunghiul iubirii” ca şi unele dintre comentariile ulterioare, postate aici sau pe Facebook, mă determină să revin asupra subiectului cu unele precizări, cu noi nuanţe şi cu unele interpretări dintr-o altă perspectivă. Pornind de la acelaşi model de bază, teoria iubirii a lui Robert Sternberg, subiectele pe care am să le ating acum sunt: realitatea iubirilor, mobilitatea şi evoluţia relaţiilor noastre, diferenţele de poziţionare ale partenerilor unei relaţii şi „negativul” triunghiului iubirii. . 1. Realitatea relaţiilor Fiecare iubire, ca fiecare relaţie dealtfel, se naşte din motivaţiile celor doi parteneri, în circumstanţe care sunt particulare fiecărei relaţii în parte, prin decizia fiecărui partener de a face parte din acea relaţie, din acea iubire. Circumstanţele sunt cele care îi pun pe cei doi parteneri faţă în faţă, care îi aduc în acelaşi cadru spaţio-temporal astfel încât aceştia să se cunoască şi să poată simţi emoţii şi sentimente pentru celălalt. Dacă cei doi nu fac parte din acelaşi spaţiu şi acelaşi timp, ei nu au cum să se cunoască şi ca atare nu au cum să intre într-o relaţie, nu au cum să se iubească. Istoria şi mai ales literatura consemnează situaţii, mai mult sau mai puţin reale, în care o persoană fie „iubeşte” pe cineva aflat la mare depărtare, persoană pe care nu a cunoscut-o cu adevărat niciodată, fie „iubeşte” o persoană dintr-o altă perioadă istorică, despre care a citit sau a auzit, sau i-a văzut reprezentarea grafică a chipului. In niciuna dintre aceste situaţii nu putem vorbi de existenţa unei relaţii reale, şi cu atât mai puţin de iubire. Persoana situată la depărtare, în timp sau spaţiu, nu reprezintă un partener real, ci cel mai adesea un ideal uman şi de iubire proiectat şi construit în mintea celuilalt. 2. Mobilitatea şi evoluţia relaţiilor Am descris în primul articol pe această temă care sunt, din perspectiva teoriei triangulare a iubirii a lui Robert Sternberg, ingredientele principale, coordonatele pe care se înscriu relaţiile dintre oameni, relaţii pe care adesea le numim iubiri, chiar dacă nu întotdeauna aceste relaţii corespund imaginii clasice despre iubire. Cele trei coordonate descriu o diagramă, ca o hartă, denumită Triunghiul iubirii, pe care poate fi înscrisă orice relaţie. Fiecare partener al unei relaţii îşi poate regăsi pe această diagramă propiul triunghi, care arată cum stau lucrurile din punctul său de vedere, al dorinţelor, al emoţiilor şi nu în ultimul rând, al intereselor sale. Triunghiul astfel desenat reprezintă un instantaneu al relaţiei, o fotografie al acelui moment. Cu toate acestea, ceea ce caracterizează viaţa omenească în cel mai înalt grad este schimbarea, fluenţa, dinamica. .
.
Astfel că odată cu schimbarea şi evoluţia fiecăruia dintre noi se schimbă şi relaţiile noastre. Unele dintre elementele care ne-au adus şi menţinut într-o relaţie se schimbă, evoluează odată cu noi, astfel încât unele dintre ele diminuează sau dispar, în timp ce altele apar sau se amplifică.
Asta înseamnă, din punctul de vedere al diagramei amintite, că şi aspectul propriului triunghi al iubirii se modifică, înseamnă că ne deplasăm pe această adevărată hartă a relaţiei.
Şi la fel se întâmplă şi cu partenerii noştri.
.
3. Diferenţele de poziţionare ale partenerilor unei relaţii
Atunci când analizăm orice relaţie, trebuie să privim lucrurile ţinând cont pe de-o parte de existenţa a doi parteneri, şi pe de altă parte de cantitatea de energie psihică pe care fiecare dintre aceştia o alocă fiecăruia dintre cei 3 parametri care definesc relaţia. Cu alte cuvinte, identificăm cum arată, cum se dispune efectiv în spaţiu, triunghiul iubirii al fiecărui partener, iar apoi analizăm cât de mult se suprapun (sau nu) cele două triunghiuri.
Vom identifica situaţii în care partenerii investesc mai mult în acelaşi element (spre exemplu amândoi acordă aceeaşi atenţie intimităţii) precum şi situaţii în care ei acordă atenţie deosebită unor parametri diferiţi (spre exemplu unul este centrat pe intimitate în timp ce celălalt este centrat pe pasiune, sau unul este centrat pe pasiune în timp ce celalalt este centrat pe angajament).
.
.
Felul în care arată triunghiul individual al iubirii al fiecărui partener ne indică modul în care acesta priveşte relaţia, în care se raportează la partenerul său la acest moment de timp. Mai laic spus, ce doreşte să primească de la partener, ce doreşte să dăruiască şi ce nu.
Modalitatea şi proporţia în care cele două triunghiuri, ale fiecărui partener se suprapun, şi mai ales diferenţele existente între acestea, ne indică domeniul din care provin eventualele probleme ale relaţiei respective.
4. „Negativul” triunghiului iubirii
In primul articol am descris şi am expus grafic cum poate fi interpretată relaţia dintre două persoane în funcţie de existenţa şi prevalenţa fiecăreia dintre cele trei componente: intimitatea, pasiunea şi angajamentul.
Aspecte extrem de interesante apar şi în situaţia în care analizăm situaţia cumva „pe invers”, interpretând de această dată absenţa unuia sau altuia dintre cei trei parametri, cu alte cuvinte definirea unei relaţii prin ceea ce ea nu are. Rezultatul este ceea ce eu am denumit negativul triunghiului iubirii, folosind un termen specific artei fotografice.
.
.
4.1. Relaţia fără angajament (iubirea romantică) – relaţia fără viitor
Caracterizată de existenţa doar a intimităţii şi a pasiunii, iubirea romantică conţine doar comunicare, deschidere faţă de partener şi atracţie fizică, sexuală. Ceea ce lipseşte pentru a fi o iubire completă este angajamentul, decizia pentru viitor, adică exact acel parametru care determină viabilitatea în timp a acestei relaţii. De aceea am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără viitor.
4.2. Relaţia fără pasiune (iubirea de companion) – relaţia fără plăcere
Această relaţie este caracterizată prin existenţa intimităţii, a deschiderii fără rezerve faţă de partener şi a angajamentului, adică a deciziei comune de a creea pas cu pas viitorul relaţiei. Elementul lipsă al acestei relaţii (faţă de iubirea completă) este pasiunea, atracţia fizică. Faptul că acest element lipseşte, văduveşte relaţia de erotism, una dintre sursele principale de plăcere din vieţile noastre. Acesta este şi motivul pentru care am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără plăcere.
4.3. Relaţia fără intimitate (iubirea fără sens, sau iubirea stupidă) – relaţia fără celălalt
Iubirea fără sens se bazează pe existenţa în viaţa celor doi parteneri a atracţiei fizice, a erotismului intens şi pasiunii, şi a angajamentului, a deciziei de a duce această relaţie mai departe în timp. Sternberg numeşte această relaţie ca fiind iubirea stupidă pentru că, în absenţa intimităţii, a deschiderii şi a comunicării fără rezerve cu partenerul, nu ai nici măcar cum să ştii cine şi ce este cu adevărat partenerul tău, care sunt nevoile, dorinţele sale, valorile în care crede şi visele pe care doreşte să şi le împlinească. Acesta este motivul pentru care am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără celălalt.
***
Imi imaginez că, la fel ca şi în momentul în care te-ai aflat în faţa primei diagrame a triunghiului iubirii, vei privi şi această nouă diagramă ca pe o hartă a propriei relaţii, căutând punctul în care te afli pe ea. Dacă înainte ai primit informaţii despre cele ce definesc poziţia ta pe această hartă, sper ca acest articol să-ţi furnizeze un nou set de informaţii, nu despre ceea ce există în relaţia ta, ci despre ceea ce lipseşte.
Analizând tu însuţi/însăţi informaţiile complete, din cele două articole, vei putea să-ţi evaluezi mult mai bine relaţia, propria participare la aceasta, şi vei putea decide ce ai de făcut. Fireşte, dacă vei constata că lucrurile nu te mulţumesc.
Vei putea identifica mai bine ce lipseşte şi către ce te îndrepţi, atât tu cât şi partenerul tău şi relaţia voastră.
Acceptând realitatea relaţiei în care te afli şi comparând-o cu idealul tău propriu, ştiind ceea ce ai şi ceea ce lipseşte, vei şti cu siguranţă ceea ce ai de făcut.
Oricum ar arăta lucrurile, iubeşte şi lasă-te iubit(ă)!
.
La mulţi ani, copil frumos!
Copilul interior este deopotrivă o parte a personalităţii noastre cât şi o stare a Eului nostru, o noţiune cu care lucrează câteva dintre cele mai cunoscute abordări psihoterapeutice. De ce asta? Pentru că există un copil interior în fiecare dintre noi. Cu toţii purtăm, undeva adânc în interiorul nostru, eul nostru din copilărie; şi într-adevăr, acesta este acea parte a eului nostru care ne-a pornit pe făgaşul pe care mergem acum. Acesta este acea parte a fiinţei noastre care a privit cu mirare, întâia dată, lumea înconjurătoare şi a descoperit cum anume poate înţelege această lume. Chiar dacă pe măsura trecerii timpului şi a acumulării anilor descoperirile noastre sunt tot mai numeroase şi mai importante, chiar dacă percepţia noastră asupra lumii şi implicit şi nivelul de înţelegere a acesteia se schimbă şi evoluează mereu, acest copil interior rămâne pe mai departe acolo, în interiorul nostru, mirându-se şi cercetând fără încetare, căutând mereu răspunsuri potrivite la toate întrebările care îi parvin de la lumea dinafară.
.
Şi nici nu este foarte greu să te întâlneşti cu acest copil interior al tău:
… de îndată ce laşi pleoapele să se închidă, după ce ochii tăi se obişnuiesc cu întunericul de acolo, poţi revedea copilul care ai fost, în exact acel moment al vieţii în care el a avut cea mai mare nevoie de sprijin şi de ajutor.
Şi da, poţi simţi că-ţi vine să-l iei în braţe, să-l înconjuri cu toată afecţiunea ta, şi să-i dăruieşti toate acele lucruri de care are nevoie, şi pe care numai tu i le poţi da.
Şi dacă chiar vei face acest lucru, vei putea simţi magia acestei clipe: te-ai întors din viitorul copilului care ai fost, în trecutul adultului care eşti, purtând cu tine şi fiind gata să împărtăşeşti toată înţelepciunea ta de viaţă, toate acele răspunsuri pe care atunci le-ai căutat poate cu disperare.
Îl poţi asculta în timp ce îţi istoriseşte cum se vede viaţa prin ochii lui; îţi va povesti cu siguranţă despre prima păpuşă sau prima maşinuţă, despre premiul cu coroniţă, despre bicicleta sau rotilele provocatoare de atâtea vânătăi. Îţi va povesti şi despre prima cădere cu bicicleta, despre prima insultă pe care a primit-o… despre prima dată când a simţit ruşinea, sau frica, sau vina… despre cum a încercat şi a învăţat să depăşească aceste lucruri pentru care nu l-a pregătit nimeni.
Îl poţi asculta şi dincolo de emoţia revederii şi retrăirii, tresalţi de bucurie ştiind că vei putea, la rândul tău, să-i povesteşti despre fiecare situaţie pe care a depăşit-o, despre fiecare provocare căreia i-a făcut faţă, căreia i-ai făcut faţă.
Îi poţi vorbi despre viitorul lui, vorbindu-ţi despre trecutul tău, din perspectiva pe care o ai acum.
Şi magia unică a acestei întâlniri constă în aceea că înţelegi consecinţele faptelor şi deciziilor din trecut, şi în acelaşi timp devii tot mai conştient(ă) de felul în care resursele tale interioare au devenit tot mai bogate şi mai puternice, învingând trecutul şi aducându-te în acest moment.
Sunt lucruri valoroase cele pe care le poţi schimba cu copilul tău interior: primeşte creativitatea lui, şi capacitatea de a te bucura de orice, şi dăruieşte-i liniştea, siguranţa şi ocrotirea pe care numai tu i le poţi da.
***
Şi dacă ai făcut această călătorie în timp, în tine, acum, o vei putea face oricând. Simte-te îmbrăţişat(ă) în timp ce-l îmbrăţişezi, şi promite-i că vei reveni.
Că tu nu vei uita de el.
Promite-ţi că nu vei uita nicicând de tine.
.
Si… e ziua ta !
La mulţi ani, copil frumos !
.
La taifas cu Radu 