Viața și Moartea pe înțelesul unei fetițe de 7 ani


Seung Sahn Soen-Sa (1 august 1927 – 30 noiembrie 2004) a fost un maestru Zen de origine coreeană, unul dintre puținii care au lăsat în scris prețioasele lor învățături spirituale.
Zen Master & girl
Printre multele dialoguri cu studenții Zen occidentali, Soen-Sa povestește și conversația sa cu Gita, o fetiță în vârstă de șapte ani, fiica unuia dintre elevii săi de la Zen Center din Cambridge, discuție purtată după moartea pisicii centrului, inteligent botezată Katz. („KATZ!” este transcrierea celebrului strigăt budist din burtă, folosit ca modalitate de concentrare a energiei și a intenției în timpul practicii Zen.).
Katz a murit după o boală lungă și a fost înmormântată după tradiția budistă, iar fetița a rămas foarte tulburată de moartea sa.
Într-o zi după antrenament, ea a venit la marele profesor Zen pentru o explicație.
Iată dialogul dintre ei:
„Ce sa întâmplat cu Katzie? Unde a plecat?”
Soen-Sa spus: „Tu de unde vii?”
„Din burta mamei mele.”
„Și de unde vine mama ta?”
Acum Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus:
„Totul în lume vine din același singur lucru. Este ca într-o fabrică de cookies (prăjiturele). Multe tipuri diferite de cookies sunt realizate: lei, tigri, elefanți, case, oameni. Acestea toate au diferite forme și nume diferite, dar ele sunt toate făcute din același aluat și toate au același gust. Astfel, toate lucrurile diferite pe care le vezi – o pisică, o persoană, un copac, soarele, acest etaj – toate aceste lucruri sunt într-adevăr la fel „.
„Ce sunt toate acestea de fapt?”
„Oamenii le dau mai multe nume diferite. Dar, în sine, nu au nici un nume. Atunci când te gândești, toate lucrurile au diferite nume si forme diferite. Dar, atunci când nu te gândești, toate lucrurile sunt la fel.
Nu există cuvinte pentru ele. Oamenii fac cuvintele.
O pisica nu spune: „Eu sunt o pisică.” Oamenii sunt cei care spun: „Aceasta este o pisică.”
Soarele nu spune: „Numele meu este soare.” Oamenii spun: „Acesta este soarele.”
Așa că, atunci când cineva te întreabă: „Ce e asta?”, cum ar trebui să răspunzi? ”
„Nu ar trebui să folosesc cuvinte.”
Soen-Sa a spus: „Foarte bine! Nu ar trebui să folosești cuvinte. Așa că, dacă cineva te întreabă: „Ce este Buddha?”, cum anume ar suna un răspuns bun? ”
Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus: „Acum mă întrebi pe mine.”
„Ce este Buddha?”
Soen-Sa a lovit podeaua.
Gita a râs.
Soen-Sa a spus: „Acum te întreb eu: Ce este Buddha?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este Dumnezeu?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este mama ta?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce ești tu?”
Gita a lovit podeaua.
„Foarte bine! Aceasta este ceea ce toate lucrurile din lume sunt. Tu și cu Buddha și Dumnezeu și mama ta și întreaga lume sunteți la fel. ”
Gita zâmbi.
Soen-Sa a spus: „Mai ai și alte întrebări?”
„Încă nu mi-ai spus unde a plecat Katz.”
Soen-Sa s-a aplecat înainte, s-a uitat în ochii ei și a spus: „Eu cred că ai înțeles deja.”
Gita a spus, „Oh!” Și a lovit podeaua foarte puternic. Apoi ea a râs.
***
Soen-Sa își încheie anecdota cu un dialog destinat să fie amuzant, dar de fapt, acesta e un testament tragic pentru educația occidentală contemporană, ca o forță de specializare industrializată ce fragmentează în mod deliberat unitatea tuturor lucrurilor și sparge în mod la fel de deliberat integritatea noastră interioară:
***
Gita s-a îndreptat spre ieșire, și în timp ce deschidea ușa, se întoarse spre Soen-Sa și spuse:
„Dar eu nu am de gând să răspund în acest fel atunci când sunt la școală. O să dau răspunsuri obișnuite!”
Soen-Sa a râs.

articol tradus și adaptat după brainpickings.org

Mi-e dor de Bau-Bau


Stafia comunismului 1

 

Eu am crescut cu Bau-Bau.

O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.

Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.

Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!

Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.

Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.

Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.

Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…

Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?

Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.

***

Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?

Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!

Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.

 

La mulți ani!


Sperante

.

Fericiţi cei ce nu mai au nevoie în viețile lor de nici o speranţă!

Pentru că ei sunt cei puternici, ei sunt cei ce împlinesc sau au împlinit ceea ce și-au dorit.

Pentru că speranța este un umil cerșetor, blocat undeva înaintea porților realizărilor, și care așteaptă ca ceva sau cineva să-i așeze în palma întinsă ceea ce-și dorește.

Care așteaptă ca ceva sau cineva ”să facă ceva” pentru a obține ceea ce-și dorește.

A merge prin viață fluturându-ți speranțele ca pe niște stindarde nu pare a fi vreo cruciadă victorioasă: în fapt nici nu mergi nicăieri, și nici nu câștigi nimic. Te așezi cuminte și smerit pe treptele așteptării și stai acolo pentru ca ceva sau cineva să împlinească ceva pentru tine, în locul tău.

Speranța este o palmă întinsă care doar cere și nu face.

Atunci când doar speri, în fapt, renunți voluntar la propria putere și creativitate, și o oferi altcuiva, adesea necunoscut, iluzoriu sau inexistent, pentru ca acest altcineva să facă lucrurile în locul tău.

Atunci când doar speri, de fapt nu faci nimic.

Doar aștepți.

A spera este o stare, nu o acțiune.

***

Nu știu câte speranțe ți-ai creat în 2014 și cum ai trăit cu ele, cum ți-au alimentat sau parazitat ele viața.

Iți doresc ca în 2015 să găsești energia, voința și puterea de a face ceva cu și din speranțele tale.

La mulți ani!

Pacea de Crăciun


Poate că s-a întâmplat de mai multe ori în istorie, ca la o scară foarte largă, omenirea să îşi ofere sieşi drept cadou, însăşi capacitatea oamenilor de a fi umani, de a-şi recunoaşte şi exprima sensibilitatea şi empatia, şi implicit de a recunoaşte toate acestea în alţi oameni şi de a le accepta de la aceştia…
Evenimentul descris mai jos pe scurt este real, consemnat ca atare de istorie, şi aniversăm acum exact 100 de ani de la producerea sa.
Este vorba de Crăciunul anului 1914, primul an al primului război mondial.

După invadarea Ţărilor de Jos, trupele germane au intrat pe teritoriul Franţei, fiind oprite de către trupele aliate anglo-franceze pe o linie situată undeva în nordul Franţei. Cele două tabere au săpat tranşee, separate între ele de un „no man’s land” care în unele locuri era de doar câteva zeci de metri.
In ajunul Crăciunului, soldaţii britanici au auzit cântece dinspre tranşeele germane şi destul de repede au înţeles că germanii cântau „Stille Nacht”, varianta în limba germană a colindei „Silent Night”. Au început să cânte împreună cu ei, iar mai apoi, privind peste săculeţii de protecţie, au observat că germanii îşi împodobiseră tranşeele cu brăduţi şi cu lumânări.
La început a ieşit din tranşee un soldat, apoi unul din cealaltă tabără.
Ceea ce a urmat a fost ceva ce nimeni nu şi-a putut imagina: soldaţii, gradaţii şi chiar ofiţerii din zona frontului, au stabilit între ei un armistiţiu ad-hoc care a intrat în istorie.
Nu s-a tras nici un glonţ pe perioada Crăciunului, s-au realizat schimburi de prizonieri, s-au organizat ceremonii funerare comune.
Soldaţii din cele două tabere s-au cunoscut între ei, şi-au arătat unul altuia fotografii de familie, şi au schimbat mici obiecte cadou.
Intr-un sector al frontului s-a desfăşurat chiar şi un meci amical de fotbal, câştigat de germani cu scorul de 3-2.
A fost nevoie ca şefii celor două armate să ordone bombardamente pentru a pune capăt acestor manifestări de fraternizare dintre soldaţi.
A fost nevoie să comande mai multă moarte pentru a înăbuşi manifestarea vieţii.
Din fericire, a rămas suficientă viaţă pentru ca noi să ştim ceea ce s-a întâmplat atunci.

Oricând poți să faci pace. Cu ceilalți, dar și cu tine.
Sărbători fericite, în pace şi linişte, tuturor!

Capitalismul din relațiile noastre


Piaţa, ca spaţiu în care se desfăşoară schimburile economice, ascultă, cel puţin teoretic, de o singură lege, aceea a cererii şi ofertei:
1. Un actor economic formulează o cerere, iar cei ce au oferte care răspund cererii sale vin spre el şi eventual îşi dispută dreptul de a-i vinde soluţia lor.
2. Un actor economic formulează o ofertă, iar cei care au nevoie de ceea ce oferă acesta, o cumpără.
***
Dominare all
***
Crezi că „piaţa” relaţiilor sociale funcţionează altfel?
Ai fost vreodată atent(ă) la ceea ce realmente oferi pe piaţa relaţiilor?
Şi, mai ales, ai fost vreodată atent(ă) la ceea ce realmente ceri pe piaţa relaţiilor?
Ai putea face un pas înspre a înţelege asta examinând cu atenţie ceea ce primeşti, pentru că asta este răspunsul la cererea ta.
Iar dacă nu-ţi place ceea ce primeşti, întreabă-te serios ce anume ceri şi/sau oferi.
Ar putea fi ceva ce tu nu ai conștientizat până acum, dar ceva ce ceilalți văd.
Și de aceea, evident, îți oferă sau îți cer asta. Ei doar răspund cererii sau ofertei tale.
Și atunci, cum spuneam mai sus, soluția apare cumva de la sine: dacă nu-ți place, schimbă ceva: cererea, oferta, sau pe amândouă.
.

4 for life


Patru motive pentru a te da jos din pat și a începe o nouă zi:
.
1. Îți urăști locul de muncă
Nu vei primi un loc de muncă nou și satisfăcător dacă rămâi în pat.
Este nevoie să îl cauți tu, să îl găsești și să te asiguri că va fi al tău.
Apoi, îl poți părăsi pe cel de care te-ai săturat, poate chiar de o manieră teatrală de care să îți amintești peste ani și de care să fii mândru(ă).
Dar nimic din toate astea nu sunt posibile dacă amiaza te prinde tot în pat.
.
2. Totul te irită și nimic nu-ți convine
Te-ai trezit cu fața la cearșaf?
Cel mai bun lucru ar fi să nu rămâi acolo și așa.
Dă-te jos, mișcă-te, fă un duș, scutură-te de starea ta.
Altfel o vei purta după tine toată ziua ca pe o haină murdară.
.
Out of bed
.
3. Nimănui nu-i pasă de ceea ce faci
Păi, nu știu cum să-ți spun, prieten drag, dar asta este o altă definiție a noțiunii de libertate: dacă nimănui nu-i pasă, înseamnă că poți face ce vrei!
Iar dacă pentru tine chiar contează să existe cineva căruia să-i pese de ceea ce faci, atunci astăzi este ziua cea mai potrivită pentru a începe să cauți acea persoană.
Evident, ea nu este lângă tine, acolo în pat.
Dă-te jos și mișcă-te să o cauți!
.
4. Nu-ți pasă de nimeni și de nimic
Simți că totul este gri în viața ta.
Nimic nu te inspiră și nimic nu te atrage.
Nu dai doi bani pe nici o idee și pe nici o întâlnire.
Simți că ai nevoie de ajutor pentru a ieși din etapa asta.
Ei bine, ajutorul există, te așteaptă, dar nu se va așeza în pat lângă tine.
Astăzi este ziua cea mai potrivită pentru a începe să-l cauți: ridică-te, mișcă-te, vorbește la telefon, scrie mailuri sau comentează-ți prietenii pe forumuri sau facebook, chiar dacă îi vei umple de sarcasmul sau indiferența ta.
Cu cât îi vei „stropi” mai mult, cu atât te vei simți mai bine.
.
Jessica Hagy – in Forbes
.

”Cine ești” sau ”cine nu ești”?


Mulţi oameni vorbesc (şi postează) despre cum să devii „ceea ce eşti cu adevărat”, sau „cine eşti cu adevărat”, descriind în același timp frumusețea divină și extazul stării de a fi ”cine ești cu adevărat”.
Ei bine, primul pas în direcţia asta ar putea fi unul în care să nu te mai joci de-a ”cine nu eşti”.
***
Cine nu esti 2***
Pentru că te joci de-a ”cine nu ești” de fiecare dată când, din rațiuni doar de tine știute (sau nu), interpretezi cu sârg personaje sociale despre care crezi că au șanse mai mari decât tine, cel real, să fie iubite, acceptate, agreate, admirate, invidiate.
Personaje despre care îți imaginezi că sunt mai frumoase, mai deștepte, mai tinere, mai puternice, mai… altfel decât tine, cel real.
Și spun că în acest fel te joci de-a ”cine nu ești” pentru că de fiecare dată când intri în rolul vreunui astfel de personaj, printre alte efecte apare și acela că te dai deoparte pe tine așa cum ești, că renunți la tine, ”cel care ești”.
E ca și cum te-ai strădui să devii oricine altcineva decât tu însuți.
Și-atunci, cum naiba ai putea să devii ”cine ești cu-adevărat”?
***
Având în vedere că, în evoluţia ta, ai avut probabil mare nevoie de aceste roluri pentru a te simţi mai confortabil pe scena vieţii, ar putea fi un risc să te dezbraci acum de ele şi să vezi actorul.
Ar putea fi riscant să ieşi din siguranţa scenariilor pe care deja le ştii pe de rost şi să răspunzi provocării de a-ţi croi propriul discurs.
Ar putea fi riscant să ieşi din comoditatea stărilor de spirit compuse conform indicaţiilor regizorale şi să începi să-ţi trăieşti propriile emoţii.
Apoi, există riscul să se mai întâmple ceva: să dispară multe din personajele cu care ai interacţionat, pentru că evident, nu mai eşti în aceeaşi piesă cu ele.
S-ar putea ca şi o parte din spectatori să plece, lipsindu-te de aplauzele lor care-ţi plăceau atât de mult.
Mă întreb dacă te-ai putea decide să îţi asumi aceste riscuri…
Sau, ai putea să nu faci nimic din toate astea și să trăiești cum ai mai trăit: să rămâi același personaj, să rostești aceleași fraze, și evident, să te simți la fel ca înainte: ca cineva care nu ești.
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 193 de alți urmăritori