Viața și Moartea pe înțelesul unei fetițe de 7 ani
Seung Sahn Soen-Sa (1 august 1927 – 30 noiembrie 2004) a fost un maestru Zen de origine coreeană, unul dintre puținii care au lăsat în scris prețioasele lor învățături spirituale.
Printre multele dialoguri cu studenții Zen occidentali, Soen-Sa povestește și conversația sa cu Gita, o fetiță în vârstă de șapte ani, fiica unuia dintre elevii săi de la Zen Center din Cambridge, discuție purtată după moartea pisicii centrului, inteligent botezată Katz. („KATZ!” este transcrierea celebrului strigăt budist din burtă, folosit ca modalitate de concentrare a energiei și a intenției în timpul practicii Zen.).
Katz a murit după o boală lungă și a fost înmormântată după tradiția budistă, iar fetița a rămas foarte tulburată de moartea sa.
Într-o zi după antrenament, ea a venit la marele profesor Zen pentru o explicație.
Iată dialogul dintre ei:
„Ce sa întâmplat cu Katzie? Unde a plecat?”
Soen-Sa spus: „Tu de unde vii?”
„Din burta mamei mele.”
„Și de unde vine mama ta?”
Acum Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus:
„Totul în lume vine din același singur lucru. Este ca într-o fabrică de cookies (prăjiturele). Multe tipuri diferite de cookies sunt realizate: lei, tigri, elefanți, case, oameni. Acestea toate au diferite forme și nume diferite, dar ele sunt toate făcute din același aluat și toate au același gust. Astfel, toate lucrurile diferite pe care le vezi – o pisică, o persoană, un copac, soarele, acest etaj – toate aceste lucruri sunt într-adevăr la fel „.
„Ce sunt toate acestea de fapt?”
„Oamenii le dau mai multe nume diferite. Dar, în sine, nu au nici un nume. Atunci când te gândești, toate lucrurile au diferite nume si forme diferite. Dar, atunci când nu te gândești, toate lucrurile sunt la fel.
Nu există cuvinte pentru ele. Oamenii fac cuvintele.
O pisica nu spune: „Eu sunt o pisică.” Oamenii sunt cei care spun: „Aceasta este o pisică.”
Soarele nu spune: „Numele meu este soare.” Oamenii spun: „Acesta este soarele.”
Așa că, atunci când cineva te întreabă: „Ce e asta?”, cum ar trebui să răspunzi? ”
„Nu ar trebui să folosesc cuvinte.”
Soen-Sa a spus: „Foarte bine! Nu ar trebui să folosești cuvinte. Așa că, dacă cineva te întreabă: „Ce este Buddha?”, cum anume ar suna un răspuns bun? ”
Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus: „Acum mă întrebi pe mine.”
„Ce este Buddha?”
Soen-Sa a lovit podeaua.
Gita a râs.
Soen-Sa a spus: „Acum te întreb eu: Ce este Buddha?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este Dumnezeu?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este mama ta?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce ești tu?”
Gita a lovit podeaua.
„Foarte bine! Aceasta este ceea ce toate lucrurile din lume sunt. Tu și cu Buddha și Dumnezeu și mama ta și întreaga lume sunteți la fel. ”
Gita zâmbi.
Soen-Sa a spus: „Mai ai și alte întrebări?”
„Încă nu mi-ai spus unde a plecat Katz.”
Soen-Sa s-a aplecat înainte, s-a uitat în ochii ei și a spus: „Eu cred că ai înțeles deja.”
Gita a spus, „Oh!” Și a lovit podeaua foarte puternic. Apoi ea a râs.
***
Soen-Sa își încheie anecdota cu un dialog destinat să fie amuzant, dar de fapt, acesta e un testament tragic pentru educația occidentală contemporană, ca o forță de specializare industrializată ce fragmentează în mod deliberat unitatea tuturor lucrurilor și sparge în mod la fel de deliberat integritatea noastră interioară:
***
Gita s-a îndreptat spre ieșire, și în timp ce deschidea ușa, se întoarse spre Soen-Sa și spuse:
„Dar eu nu am de gând să răspund în acest fel atunci când sunt la școală. O să dau răspunsuri obișnuite!”
Soen-Sa a râs.
articol tradus și adaptat după brainpickings.org
Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
Povestea digitală a Crăciunului
.
O imagine inedită a ceea ce mediile virtuale oferă despre Sărbătoarea Crăciunului. Dincolo de trecerea timpului, de evoluţia mijloacelor de comunicare şi de schimbările produse în noi înşine, emoţiile şi trăirile pe care această mare sărbătoare a creştinătăţii le generează în noi rămân aceleaşi. . Cu sau fără Google, Facebook, Twitter, YouTube, Wikipedia, Google Maps, GMail, Foursquare, Amazon… sau altele, oriunde veţi fi, să vă fie bine şi să aveţi parte de un Crăciun frumos! .Dialogul interior
Puteţi reuşi să opriţi dialogul din mintea voastră? Mintea superficială are tendinţa de a eticheta lucrurile şi situaţiile, pe care le percepe în raport cu experienţa din trecut, astfel că un lucru complet nou, care clatină construcţia de şabloane existente, va fi respins cu fermitate. Dialogul interior şi ataşamentele emoţionale reprezintă modurile prin care Ego-ul deţine controlul a ceea ce suntem. Simplul act al observaţiei, orientat spre ceea ce simţim acum, exersat în mod constant, creează premisele ieşirii din spaţiul limitat al Ego-ului şi regăsirea spaţiului infinit al Conştiinţei noastre. ***
Echart Tolle, John Michael Abelar, Don Miguel Rodriguez, Carlos Castaneda
La taifas cu Radu 