Viața și Moartea pe înțelesul unei fetițe de 7 ani
Seung Sahn Soen-Sa (1 august 1927 – 30 noiembrie 2004) a fost un maestru Zen de origine coreeană, unul dintre puținii care au lăsat în scris prețioasele lor învățături spirituale.
Printre multele dialoguri cu studenții Zen occidentali, Soen-Sa povestește și conversația sa cu Gita, o fetiță în vârstă de șapte ani, fiica unuia dintre elevii săi de la Zen Center din Cambridge, discuție purtată după moartea pisicii centrului, inteligent botezată Katz. („KATZ!” este transcrierea celebrului strigăt budist din burtă, folosit ca modalitate de concentrare a energiei și a intenției în timpul practicii Zen.).
Katz a murit după o boală lungă și a fost înmormântată după tradiția budistă, iar fetița a rămas foarte tulburată de moartea sa.
Într-o zi după antrenament, ea a venit la marele profesor Zen pentru o explicație.
Iată dialogul dintre ei:
„Ce sa întâmplat cu Katzie? Unde a plecat?”
Soen-Sa spus: „Tu de unde vii?”
„Din burta mamei mele.”
„Și de unde vine mama ta?”
Acum Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus:
„Totul în lume vine din același singur lucru. Este ca într-o fabrică de cookies (prăjiturele). Multe tipuri diferite de cookies sunt realizate: lei, tigri, elefanți, case, oameni. Acestea toate au diferite forme și nume diferite, dar ele sunt toate făcute din același aluat și toate au același gust. Astfel, toate lucrurile diferite pe care le vezi – o pisică, o persoană, un copac, soarele, acest etaj – toate aceste lucruri sunt într-adevăr la fel „.
„Ce sunt toate acestea de fapt?”
„Oamenii le dau mai multe nume diferite. Dar, în sine, nu au nici un nume. Atunci când te gândești, toate lucrurile au diferite nume si forme diferite. Dar, atunci când nu te gândești, toate lucrurile sunt la fel.
Nu există cuvinte pentru ele. Oamenii fac cuvintele.
O pisica nu spune: „Eu sunt o pisică.” Oamenii sunt cei care spun: „Aceasta este o pisică.”
Soarele nu spune: „Numele meu este soare.” Oamenii spun: „Acesta este soarele.”
Așa că, atunci când cineva te întreabă: „Ce e asta?”, cum ar trebui să răspunzi? ”
„Nu ar trebui să folosesc cuvinte.”
Soen-Sa a spus: „Foarte bine! Nu ar trebui să folosești cuvinte. Așa că, dacă cineva te întreabă: „Ce este Buddha?”, cum anume ar suna un răspuns bun? ”
Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus: „Acum mă întrebi pe mine.”
„Ce este Buddha?”
Soen-Sa a lovit podeaua.
Gita a râs.
Soen-Sa a spus: „Acum te întreb eu: Ce este Buddha?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este Dumnezeu?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este mama ta?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce ești tu?”
Gita a lovit podeaua.
„Foarte bine! Aceasta este ceea ce toate lucrurile din lume sunt. Tu și cu Buddha și Dumnezeu și mama ta și întreaga lume sunteți la fel. ”
Gita zâmbi.
Soen-Sa a spus: „Mai ai și alte întrebări?”
„Încă nu mi-ai spus unde a plecat Katz.”
Soen-Sa s-a aplecat înainte, s-a uitat în ochii ei și a spus: „Eu cred că ai înțeles deja.”
Gita a spus, „Oh!” Și a lovit podeaua foarte puternic. Apoi ea a râs.
***
Soen-Sa își încheie anecdota cu un dialog destinat să fie amuzant, dar de fapt, acesta e un testament tragic pentru educația occidentală contemporană, ca o forță de specializare industrializată ce fragmentează în mod deliberat unitatea tuturor lucrurilor și sparge în mod la fel de deliberat integritatea noastră interioară:
***
Gita s-a îndreptat spre ieșire, și în timp ce deschidea ușa, se întoarse spre Soen-Sa și spuse:
„Dar eu nu am de gând să răspund în acest fel atunci când sunt la școală. O să dau răspunsuri obișnuite!”
Soen-Sa a râs.
articol tradus și adaptat după brainpickings.org
Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
In the name of the game
“Cred că paralizia indivizilor e cea mai mare tară a capitalismului. Întregul nostru sistem educaţional suferă din cauza acestei tare. Elevului îi este insuflată o atitudine competitivă exagerată, el e învăţat, ca pregătire pentru viitoarea carieră, să glorifice reuşita materială.”
~ Albert Einstein ~
Bunica mea a fost o persoană minunată, ea m-a învăţat să joc Monopoly . Ea a înţeles că esenţa jocului este de a dobândi, de a aduna, de a avea. Şi în timp ce juca, ea aduna într-adevăr tot ce putea, ne zdrobea literalmente, pe ceilalţi. Şi a continuat în acest fel până când, în cele din urmă, a devenit o adevărată maestră a tablei de Monopoly. Iar la sfârşit, după ce cumpăra tot ceea ce era pe tablă, după ce ne lua până şi ultimul dolar, întotdeauna mă privea zâmbind şi-mi spunea: – Intr-o zi vei învăţa cum să joci acest joc. Mult mai târziu, într-o vară, am jucat Monopoly cu ea şi cu vecinii ei. Am jucat întreaga zi şi am simţit cum sunt pătruns de spiritul acestui joc. Am înţeles că singura cale pentru a câştiga acest joc este aceea de a lua totul: toate proprietăţile, toate firmele şi hotelurile, băncile, toţi banii. TOTUL! Trebuia să-i las pe ceilalţi parteneri de joc fără nimic. Să le iau totul. Şi după ce am înţeles asta, m-am aruncat în joc cu atâta motivaţie, cu atâta determinare încât mintea mea nici nu mai vedea alt final decât acela în care eu câştigam, terminându-i pe ceilalţi. Am jucat ore în şir şi am fost extrem de îndârjit. Eram gata să încalc orice regulă dacă asta îmi mai aducea o proprietate sau nişte bani din ai celorlalţi. Am fost nemilos şi în cele din urmă, la sfârşitul zilei, i-am terminat pe ceilalţi parteneri de joc. I-am zdrobit financiar şi psihic. Am zâmbit extrem de satisfăcut când am luat ultimul dolar pe care îl mai avea bunica mea: eram de-acum cel mai bun, cel mai tare. Eu eram acum maestrul tablei de Monopoly! Stăpânul tuturor proprietăţilor, deţinătorul tuturor fondurilor ! .
.
Ei bine, în acel moment, bunica mea mi-a zâmbit înapoi şi mi-a spus cu blândeţe :
– Ok, acum cred că a venit timpul să mai înveţi ceva.
Respectul faţă de ea m-a împiedicat să izbucnesc în râs, în timp ce-i arătam că totul, TOTUL, era în proprietatea mea.
– Eşti mulţumit de toate lucrurile pe care le-ai dobândit? a continuat ea. De toate casele, şi hotelurile, şi băncile, şi firmele de utilităţi pe care le-ai strâns? De toţi banii pe care i-ai adunat?
– Evident! am răspuns foarte mândru.
– Ei bine, dragul meu, acum toate merg înapoi în cutie.
Doamne, ar fi trebui să fii acolo să-mi vezi faţa. NU VOIAM ca toate să meargă înapoi în cutie. M-a cuprins o confuzie ciudată amestecată cu furie şi cu neputinţă în timp ce în urechile mele răsuna ecoul cuvintelor ei… “înapoi în cutie”… “înapoi în cutie”…
Şi, ca pentru a-mi demonstra implacabila realitate, a luat tabla de joc şi a răsturnat întregul ei conţinut (adunat în faţa mea) înapoi în cutie.
Am reuşit cu greu să mai spun un singur lucru:
– Şi acum eu ce mă fac?
.
Alfabetul fericirii
.
.
Adoră viaţa. Acceptă diversitatea.
Bea multă apă. Bucură-te de somnul de amiază.
Creează mereu ceva nou. Călăroreşte. Cântă.
Dansează. Dăruieşte.
Eliberează-te de teamă.
Fii curajos.
Găseşte momente de linişte.
Hrăneşte-te cu fructele naturii.
Iartă tot. Iartă-i pe toţi, începând cu tine. Implică-te în lucruri noi.
Joacă-te. Joacă-te. Joacă-te.
Linişteşte-ţi gândurile. Limpezeşte-ţi mintea.
Meditează des. Minunează-te de lucrurile simple. Mulţumeşte.
Nu renunţa la visele tale. Nu te îngrijora.
Opreşte-te din a te compara cu ceilalţi. Onorează natura. Oferă. Observă-ţi gândurile.
Preţuieşte oamenii. Pictează. Plimbă-te. Priveşte mereu înainte.
Roagă-te.
Strânge-i în braţe pe cei dragi.
Trăieşte momentul prezent, căci din prezent se compune realitatea.
Uită de tine şi apleacă-te înspre ceilalţi.
Vorbeşte cu înţelepciune şi blândeţe. Vizualizează-ţi visele.
Xeroxează-ţi bucuriile.
Zâmbeşte des, chiar şi atunci când nimeni nu te priveşte.
.
Sursa: psihiatrie.info
.
Punct.
Punct. Apoi spaţiu. Şi începi din nou, de la capăt.
Astfel ne învaţă să scriem şi să delimităm corect propoziţiile şi frazele, gramatica limbii române.
Scriind în acest fel, ştim foarte clar unde se termină o propoziţie sau o frază şi unde începe următoarea, iar textul pe care îl scriem, capătă în acest fel, sens.
Imaginează-ţi cum ar arăta un text pe care l-ai scrie (sau l-ai citi) fără aceste mici dar esenţiale ingrediente: punctul şi spaţiul de după el. Cuvintele s-ar înşira nu ca un fluviu, ci ca o inundaţie. Nimic nu ar avea sens, sau dimpotrivă, ar putea avea o multitudine de sensuri, în funcţie de locul în care fiecare cititor se opreşte pentru a-şi trage răsuflarea. Dar nu poţi ştii dacă vreunul dintre cititori va găsi sensul tău, cel pe care tu ai vrut să-l expui.
Ai cumpăra sau ai citi o carte scrisă în acest fel?
***
Cu ochii deschişi sau cu ochii închişi, imaginează-ţi acum relaţiile din viaţa ta şi priveşte-le ca şi cum ar fi o înşiruire de fraze, împletite în povestea vieţii tale. E o poveste pe care chiar tu ai scris-o, până acum, până în acest moment în care citeşti aceste rânduri.
Dar priveşte această poveste dintr-o altă perspectivă, din care poate că nu ai mai privit-o:
Ai pus, de fiecare dată, PUNCT, acolo unde ceva s-a terminat?
Ai lăsat, de fiecare dată, UN SPAŢIU, pentru a-ţi trage răsuflarea şi pentru a te îmbogăţi cu sensul frazei tocmai scrise, cu sensul relaţiei din care ai ieşit?
Sau…
„Atunci” şi „acolo” vor fi exact aşa cum le gândeşti „aici” şi „acum”
Ingrijorările nu apar pentru că te gândeşti la viitor, ci datorită dorinţei tale de a-l controla. ~ Khalil Gibran ~ . In realitate, viitorul, aşa cum îl vezi acum, te controlează el pe tine. .
.
Tu trăieşti în prezent, singurul punct al timpului care este tangibil pentru tine. Dimensiunea prezentului este singura pe care o poţi realmente accesa şi trăi plenar, gustând-o cu toate simţurile tale şi asupra căreia îţi poţi exercita influenţa, oricare ar fi aceasta. Mâine încă nu există, aşa că nu ai nimic ce face acolo, iar ieri a încetat să mai existe, astfel încât nu mai poţi ajunge acolo.
Azi, acum, este singurul moment în care tu şi realitatea (oricum ar fi percepţia ta despre aceasta) vă puteţi atinge.
Viitorul este doar o imagine pe care mintea ta a generat-o. O imagine neplăcută, din moment ce ea te îngrijorează, o imagine ce conţine detalii şi elemente pe care le poţi considera ameninţări pentru ceea ce tu îţi doreşti să fie viitorul.
Continuând să te raportezi la această imagine, în prezent (în fiecare moment ce devine prezent) vei adopta acele comportamente şi atitudini care să elimine aceste ameninţări. Doar că… acum, în prezent, sunt oare acele lucruri sau persoane nişte ameninţări reale?
Cum va arăta comportamentul tău de acum, din această clipă, faţă de o persoană care doar în imaginea din mintea ta „va fi” o ameninţare pentru tine? Va fi o atitudine adecvată prezentului, sau adecvată „viitorului” din mintea ta? Şi, deloc de neglijat, imaginează-ţi cum va arăta reacţia faţă de tine a unei persoane care acum, în prezent, nici nu este şi nici nu ştie că în „viitorul” din mintea ta ea reprezintă o ameninţare?! Şi apoi, imaginează-ţi care va fi reacţia ta la reacţia ei… şi aşa mai departe. Cum va arăta viitorul pe care tocmai îl construieşti pornind de la acea imagine generatoare de îngrijorări?
Sau…
… sau similar modului în care schimbi programul atunci când constaţi că filmul pe care îl urmăreşti nu-ţi mai place, poţi schimba voluntar imaginile din mintea ta. Unii dintre cei care au realizat o astfel de înlocuire au constatat că îngrijorările pot fi înlocuite de încredere, că ameninţările pot deveni oportunităţi, şi alte asemenea surprize plăcute.
Habar nu am dacă vei face asta şi nici nu e treaba mea.
Ca de obicei, decizia e a ta.
.
Cuiele din gard
A fost odată un băiat foarte neastâmpărat, care se enerva din aproape orice şi atunci se certa cu toţi cei din jurul său. Dorind să-l înveţe o lecţie, tatăl băiatului i-a dat acestuia să îndeplinească o sarcină: i-a înmânat un sac cu cuie şi i-a spus că de fiecare dată când se va enerva şi îşi va pierde cumpătul, va trebui să bată câte un cui în noul gard de lemn care le înconjura proprietatea. In prima zi a acestei lecţii de viaţă, băiatul a bătut 37 de cuie în lemnul proaspăt lăcuit al gardului. A realizat şi el că a fost o zi cu adevărat agitată. .
.
In următoarele săptămâni în care s-a derulat această lecţie, băiatul a început să-şi controleze tot mai mult temperamentul şi manifestările acestuia, astfel încât numărul cuielor pe care le bătea în fiecare zi în gard a scăzut dramatic.
Nu a mai trecut mult timp până când băiatul a realizat că îl costă mult mai puţin efort să-şi controleze comportamentul decât să meargă şi să bată cuiele în gard.
Şi astfel, a venit şi ziua în care băiatul nu a mai trebuit să bată nici un cui în gard, o zi în care băiatul s-a păstrat perfect calm şi nu s-a mai certat cu nimeni. În acea zi, băiatul a fost atât de mândru de sine, încât abia a aşteptat ca tatăl său să ajungă acasă pentru a-i spune despre marea sa realizare.
Foarte mulţumit de cele auzite, tatăl l-a felicitat pe fiul său şi i-a recomandat ca de-acum înainte, în fiecare zi în care reuşeşte să-şi păstreze calmul să scoată din lemnul gardului câte unul dintre cuiele pe care le-a bătut anterior.
Au trecut din nou mai multe săptămâni în care băiatul a fost foarte calm, controlându-şi atitudinea şi comportamentul, săptămâni în care în fiecare zi a scos câte un cui din gard. A venit în final şi ziua în care băiatul a scos din gard şi ultimul cui care mai era bătut acolo.
Din nou, foarte mândru de sine, i-a spus aceasta tatălui său.
Satisfăcut la rândul său, tatăl l-a luat de mână pe fiul său şi împreună au mers până în faţa gardului pentru a admira împreună realizarea fiului.
– Ai realizat un lucru extraordinar, fiule, şi ai reuşit să înveţi această lecţie a păstrării calmului. Şi asta înseamnă că a venit momentul să înveţi încă ceva: priveşte te rog cum arată acum lemnul gardului nostru.
.
.
Amândoi au privit scândurile de lemn şi au remarcat cât de multe găuri rămăseseră după ce cuiele au fost scoase. Cu tristeţe şi cu nedumerire, băiatul l-a privit atunci pe tatăl său şi l-a ascultat cu atenţie:
– Atunci când spui lucruri dureroase la supărare, la mânie, acestea lasă urme în persoana căreia i le spui, urme ca nişte cicatrici permanente. Apoi, nu mai contează de câte ori vei spune „îmi pare rău”, rănile vor fi permanent acolo.
.
Bănuţul
Iţi propun un exerciţiu de imaginaţie. E simplu şi uşor, aşa cum sunt toate exerciţiile cu tine, despre tine. *** Imaginează-te aşadar pe tine. Eşti îmbrăcat(ă) exact aşa cum te vezi în acest moment. Iar undeva în interiorul hainele tale există un buzunar la care doar tu ai acces. Dintre toate fiinţele din această lume, doar tu ai acces la acest buzunar. Iar în acest buzunar, ai un bănuţ. E un bănuţ foarte preţios, din moment ce el se găseşte în acel buzunar, la care doar tu ai acces. Iar acel bănuţ este tot ceea ce îţi doreşti, este tot ceea ce te-ar împlini, este tot ceea ce ţi-ar trebui pentru a simţi plăcerea şi bucuria vieţii. Doar că tu nu mai ştii că ai acest bănuţ, în acel buzunar în care doar tu ai acces. Şi atunci, îl ceri de la alţii. Imaginează-te deci, stând aşezat(ă) pe o bancă, într-un loc public, şi cerând trecătorilor să-ţi ofere acel bănuţ pe care tu îl ai în acel buzunar. Unii vor privi uimiţi spre tine, eventual vor clătina din cap, apoi vor trece mai departe, fiecare pe drumul său. Alţii, ar putea să se oprească pentru a înţelege mai bine cererea ta, iar apoi, după ce vor înţelege mai bine, vor zâmbi într-un fel sau altul, şi vor pleca şi ei mai departe. Alţii, mişcaţi mai intens de cererea ta, ar putea băga mâna într-unul din propriile lor buzunare, şi ar scoate de acolo şi ţi-ar oferi diferiţi bănuţi, de diferite valori. Răspunde această ofertă cererii tale? Evident că nu: lucrul de care tu ai nevoie este ACEL bănuţ, situat exact în ACEL buzunar al tău. Ca atare, vei mulţumi sau nu pentru ceea ce ţi s-a oferit, dar nu vei putea folosi în nici un fel ceea ce ţi s-a dat. Nu vei simţi nici bucuria, nici împlinirea. Şi aceşti trecători vor pleca mai departe, trăgând propriile lor concluzii despre întâmplare. Vei rămâne mai departe, aşezat(ă) exact acolo unde te afli, cu aceeaşi nevoie neîmplinită şi cu aceeaşi cerere adresată trecătorilor. Aştepţi. Aştepţi să se găsească cineva care să poată să-ţi dea exact ceea ce ceri, pentru că simţi că doar acel lucru, acel bănuţ din buzunarul tău, te poate împlini. Iar în timp ce aştepţi, principalul lucru de care vei fi conştient(ă) este acea nevoie a ta, rămasă neîmplinită. Şi pe măsură ce conştientizezi lipsa ta, suferinţa generată de aceasta va deveni tot mai intensă. Cu atât rugăminţile tale, adresate trecătorilor, vor deveni mai fierbinţi… Sau mai patetice… Pe măsură ce seara se apropie, suferinţa ta devine tot mai greu de suportat, începând să fie acompaniată de refrenul zilei de ieri: „Incă o zi în care nu m-am împlinit, încă o zi în care nu am obţinut acel simplu şi singur lucru de care aş avea nevoie pentru a mă simţi împlinit(ă) în viaţă.” Imaginează-ţi că acest lucru se întâmplă repetitiv, zi după zi, aşteptare după aşteptare, suferinţă după suferinţă. .
.
***
Iţi propun acum să închei acest exerciţiu şi să ieşi din el păstrând în minte următoarea întrebare:
„Există oare acea persoană care să îmi poată oferi acel bănuţ, din acel buzunar la care doar eu am acces?”
Dacă răspunsul tău este DA, următoarea întrebare pe care logica o impune, este „cum dai de această persoană?”
Dacă răspunsul tău este NU, atunci te întreb eu: „ce e de făcut într-o astfel de situaţie?”
Pentru că dincolo de toată nevoia, şi aşteptarea, şi suferinţa, undeva profund în interiorul tău, ştii şi simţi că ai dreptul la acea împlinire, că ai dreptul şi tu ca şi ceilalţi, la plăcerea şi bucuria vieţii.
Silence is better than bullshit
Unul dintre prietenii mei este pictor. O persoană adesea fascinantă, atât prin stilul de viaţă cât şi prin viziunea sa artistică, prin perspectivele pe care arta sa le prezintă. Nu demult, în atmosfera boemă a unei seri încărcată de fum şi vin, printre poveştile depănate acolo, a fost şi cea despre o expoziţie de-a sa, ieşită cu totul din tiparele obişnuite. O expoziţie în care a prezentat o colecţie de tablouri cu o, hai să-i spunem, mai neobişnuită perspectivă asupra vieţii. Printre invitaţi, alături de prieteni, cunoscuţi, oficialităţi şi vipuri, şi doi critici de artă, care sunt în acelaşi timp şi redactori la două dintre cele mai prestigioase publicaţii din domeniu. Cu foarte puţin timp înainte de începerea evenimentului a fost informat că urmează să mai sosească şi un al treilea critic de artă, care era încă pe drum pentru că venea de la câteva sute de km distanţă. Ok, a spus prietenul meu, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine! Evenimentul a început şi s-a derulat într-un tempo şi un stil cu adevărat boem, cu speech-uri scurte şi concise străbătute de inteligenţa ce creează umorul de bună calitate. O sărbătoare a artei şi o celebrare a vieţii! Apoi… imaginaţi-vă că pe la mijlocul unui concert ce prezintă Sonata Lunii, cineva loveşte cu un topor pianul! Asta a fost discursul celui de-al treilea critic: acid, devalorizant, cinic, colţuros şi plin de atribute negative. Un discurs ţinut parcă sub eticheta „arta ta e un gunoi, iar tu eşti cel care produce acest gunoi”. In liniştea glacială care s-a aşternut, prietenul meu a luat cuvântul şi i-a mulţumit călduros criticului pentru comentariile sale, apreciind în termeni elogioşi contribuţia acestuia la reuşita evenimentului. Oarecum contrariat, criticul l-a întrebat: – Eşti sigur că asta ai vrut să spui? Eu am demonstrat că ceea ce tu prezinţi aici nu poate fi numit artă, tot aşa cum nici tu nu poţi fi considerat un artist. .
.
– Sunt sigur maestre, a sunat răspunsul prietenului meu. Azi ne-ai îmbogăţit pe toţi cu ceva ce nimeni nu spera. Cuvintele mele sunt în arta mea, singura care vorbeşte despre mine şi pe care o poate vedea toată lumea. Cuvintele dumneavoastră, care vorbesc despre dumneavoastră, au fost marea surpriză a acestei seri. Şi vă mulţumesc că aţi străbătut sute de km pentru a le expune aici.
– Domnule, dar nu-mi placi deloc!
– Şi pentru asta vă mulţumesc. Iar acum, spuse el adresându-se publicului, putem viziona expoziţia, şi dacă doriţi puteţi cumpăra aceste gunoaie. Oricând pot să mai fac altele.
Şi le-a vândut.
Pe toate.
La taifas cu Radu 