Din nou despre tine
Nu ma intereseaza ce faci tu pentru a-ti castiga existenta.
Vreau sa stiu ce foc arde in tine si daca ai cutezanta sa visezi la realizarea a ceea ce porti in inima ta.
Nu ma intereseaza cati ani ai,
Vreau sa stiu daca iti asumi riscul sa pari nebun in numele iubirii tale, viselor tale si aventurii care este viata ta.
Nu ma intereseaza care planeta este in careu cu luna ta,
Vreau sa stiu daca ai atins cerul propriei tale tristeti, daca te-ai deschis datorita tradarilor vietii, sau daca te-ai asprit si daca te-ai inchis de teama unui necaz viitor.
Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.
Vreau sa stiu daca poti sa simti fericirea, a mea, sau a ta, daca poti dansa cu fervoare si te poti lasa complet cuprins de extaz pana in varful degetelor de la maini si de la picioare, fara sa spui ca trebuie sa fim atenti si realisti ca sa nu cumva sa uitam care sunt limitele fiintelor umane.
Nu ma intereseaza daca ceea ce-mi spui este adevarat,
Vreau sa stiu daca esti gata sa-i deceptionezi pe ceilalti ca sa ramai sincer cu tine insuti si daca poti suporta sa fi acuzat de tradare, dar sa nu-ti tradezi propriul suflet.
Vreau sa stiu daca poti sa fi fidel si deci demn de incredere.
Vreau sa stiu daca poti vedea frumosul chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi si daca tu poti simti ca sursa vietii tale rezida in prezenta Sa.
Vreau sa stiu daca poti trai esecurile, ale mele, sau ale tale, si totusi sa continui sa stai drept pe marginea lacului si sa strigi catre argintata luna plina: “Da!”
Nu ma intereseaza unde locuiesti si cat castigi,
Vreau sa stiu daca te poti trezi dupa o noapte de tristete si de disperare, de indoiala sau durere si sa faci ceea ce trebuie facut pentru copii.
Nu ma intereseaza cine esti si cum ai ajuns pana aici,
Vreau sa stiu daca poti sa stai in mijlocul focului alaturi de mine si sa nu renunti.
Nu ma intereaza ce ai invatat sau unde ai invatat si cine te-a invatat ceea ce stii,
Vreau sa stiu ce te hraneste din interior cand totul se prabuseste in jurul tau.
Vreau sa stiu daca poti sa ramai singur cu tine insuti si daca esti fericit intr-adevar in propria ta companie in aceste momente de vid.
Visătorul din Oriah
Silence is better than bullshit
Unul dintre prietenii mei este pictor. O persoană adesea fascinantă, atât prin stilul de viaţă cât şi prin viziunea sa artistică, prin perspectivele pe care arta sa le prezintă. Nu demult, în atmosfera boemă a unei seri încărcată de fum şi vin, printre poveştile depănate acolo, a fost şi cea despre o expoziţie de-a sa, ieşită cu totul din tiparele obişnuite. O expoziţie în care a prezentat o colecţie de tablouri cu o, hai să-i spunem, mai neobişnuită perspectivă asupra vieţii. Printre invitaţi, alături de prieteni, cunoscuţi, oficialităţi şi vipuri, şi doi critici de artă, care sunt în acelaşi timp şi redactori la două dintre cele mai prestigioase publicaţii din domeniu. Cu foarte puţin timp înainte de începerea evenimentului a fost informat că urmează să mai sosească şi un al treilea critic de artă, care era încă pe drum pentru că venea de la câteva sute de km distanţă. Ok, a spus prietenul meu, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine! Evenimentul a început şi s-a derulat într-un tempo şi un stil cu adevărat boem, cu speech-uri scurte şi concise străbătute de inteligenţa ce creează umorul de bună calitate. O sărbătoare a artei şi o celebrare a vieţii! Apoi… imaginaţi-vă că pe la mijlocul unui concert ce prezintă Sonata Lunii, cineva loveşte cu un topor pianul! Asta a fost discursul celui de-al treilea critic: acid, devalorizant, cinic, colţuros şi plin de atribute negative. Un discurs ţinut parcă sub eticheta „arta ta e un gunoi, iar tu eşti cel care produce acest gunoi”. In liniştea glacială care s-a aşternut, prietenul meu a luat cuvântul şi i-a mulţumit călduros criticului pentru comentariile sale, apreciind în termeni elogioşi contribuţia acestuia la reuşita evenimentului. Oarecum contrariat, criticul l-a întrebat: – Eşti sigur că asta ai vrut să spui? Eu am demonstrat că ceea ce tu prezinţi aici nu poate fi numit artă, tot aşa cum nici tu nu poţi fi considerat un artist. .
.
– Sunt sigur maestre, a sunat răspunsul prietenului meu. Azi ne-ai îmbogăţit pe toţi cu ceva ce nimeni nu spera. Cuvintele mele sunt în arta mea, singura care vorbeşte despre mine şi pe care o poate vedea toată lumea. Cuvintele dumneavoastră, care vorbesc despre dumneavoastră, au fost marea surpriză a acestei seri. Şi vă mulţumesc că aţi străbătut sute de km pentru a le expune aici.
– Domnule, dar nu-mi placi deloc!
– Şi pentru asta vă mulţumesc. Iar acum, spuse el adresându-se publicului, putem viziona expoziţia, şi dacă doriţi puteţi cumpăra aceste gunoaie. Oricând pot să mai fac altele.
Şi le-a vândut.
Pe toate.
La taifas cu Radu 