Viața și Moartea pe înțelesul unei fetițe de 7 ani
Seung Sahn Soen-Sa (1 august 1927 – 30 noiembrie 2004) a fost un maestru Zen de origine coreeană, unul dintre puținii care au lăsat în scris prețioasele lor învățături spirituale.
Printre multele dialoguri cu studenții Zen occidentali, Soen-Sa povestește și conversația sa cu Gita, o fetiță în vârstă de șapte ani, fiica unuia dintre elevii săi de la Zen Center din Cambridge, discuție purtată după moartea pisicii centrului, inteligent botezată Katz. („KATZ!” este transcrierea celebrului strigăt budist din burtă, folosit ca modalitate de concentrare a energiei și a intenției în timpul practicii Zen.).
Katz a murit după o boală lungă și a fost înmormântată după tradiția budistă, iar fetița a rămas foarte tulburată de moartea sa.
Într-o zi după antrenament, ea a venit la marele profesor Zen pentru o explicație.
Iată dialogul dintre ei:
„Ce sa întâmplat cu Katzie? Unde a plecat?”
Soen-Sa spus: „Tu de unde vii?”
„Din burta mamei mele.”
„Și de unde vine mama ta?”
Acum Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus:
„Totul în lume vine din același singur lucru. Este ca într-o fabrică de cookies (prăjiturele). Multe tipuri diferite de cookies sunt realizate: lei, tigri, elefanți, case, oameni. Acestea toate au diferite forme și nume diferite, dar ele sunt toate făcute din același aluat și toate au același gust. Astfel, toate lucrurile diferite pe care le vezi – o pisică, o persoană, un copac, soarele, acest etaj – toate aceste lucruri sunt într-adevăr la fel „.
„Ce sunt toate acestea de fapt?”
„Oamenii le dau mai multe nume diferite. Dar, în sine, nu au nici un nume. Atunci când te gândești, toate lucrurile au diferite nume si forme diferite. Dar, atunci când nu te gândești, toate lucrurile sunt la fel.
Nu există cuvinte pentru ele. Oamenii fac cuvintele.
O pisica nu spune: „Eu sunt o pisică.” Oamenii sunt cei care spun: „Aceasta este o pisică.”
Soarele nu spune: „Numele meu este soare.” Oamenii spun: „Acesta este soarele.”
Așa că, atunci când cineva te întreabă: „Ce e asta?”, cum ar trebui să răspunzi? ”
„Nu ar trebui să folosesc cuvinte.”
Soen-Sa a spus: „Foarte bine! Nu ar trebui să folosești cuvinte. Așa că, dacă cineva te întreabă: „Ce este Buddha?”, cum anume ar suna un răspuns bun? ”
Gita a rămas tăcută.
Soen-Sa a spus: „Acum mă întrebi pe mine.”
„Ce este Buddha?”
Soen-Sa a lovit podeaua.
Gita a râs.
Soen-Sa a spus: „Acum te întreb eu: Ce este Buddha?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este Dumnezeu?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce este mama ta?”
Gita a lovit podeaua.
„Ce ești tu?”
Gita a lovit podeaua.
„Foarte bine! Aceasta este ceea ce toate lucrurile din lume sunt. Tu și cu Buddha și Dumnezeu și mama ta și întreaga lume sunteți la fel. ”
Gita zâmbi.
Soen-Sa a spus: „Mai ai și alte întrebări?”
„Încă nu mi-ai spus unde a plecat Katz.”
Soen-Sa s-a aplecat înainte, s-a uitat în ochii ei și a spus: „Eu cred că ai înțeles deja.”
Gita a spus, „Oh!” Și a lovit podeaua foarte puternic. Apoi ea a râs.
***
Soen-Sa își încheie anecdota cu un dialog destinat să fie amuzant, dar de fapt, acesta e un testament tragic pentru educația occidentală contemporană, ca o forță de specializare industrializată ce fragmentează în mod deliberat unitatea tuturor lucrurilor și sparge în mod la fel de deliberat integritatea noastră interioară:
***
Gita s-a îndreptat spre ieșire, și în timp ce deschidea ușa, se întoarse spre Soen-Sa și spuse:
„Dar eu nu am de gând să răspund în acest fel atunci când sunt la școală. O să dau răspunsuri obișnuite!”
Soen-Sa a râs.
articol tradus și adaptat după brainpickings.org
Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
4 for life
Patru motive pentru a te da jos din pat și a începe o nouă zi: .
1. Îți urăști locul de muncă
Nu vei primi un loc de muncă nou și satisfăcător dacă rămâi în pat.
Este nevoie să îl cauți tu, să îl găsești și să te asiguri că va fi al tău.
Apoi, îl poți părăsi pe cel de care te-ai săturat, poate chiar de o manieră teatrală de care să îți amintești peste ani și de care să fii mândru(ă).
Dar nimic din toate astea nu sunt posibile dacă amiaza te prinde tot în pat. .
2. Totul te irită și nimic nu-ți convine
Te-ai trezit cu fața la cearșaf?
Cel mai bun lucru ar fi să nu rămâi acolo și așa.
Dă-te jos, mișcă-te, fă un duș, scutură-te de starea ta.
Altfel o vei purta după tine toată ziua ca pe o haină murdară. .
.3. Nimănui nu-i pasă de ceea ce faci
Păi, nu știu cum să-ți spun, prieten drag, dar asta este o altă definiție a noțiunii de libertate: dacă nimănui nu-i pasă, înseamnă că poți face ce vrei!
Iar dacă pentru tine chiar contează să existe cineva căruia să-i pese de ceea ce faci, atunci astăzi este ziua cea mai potrivită pentru a începe să cauți acea persoană.
Evident, ea nu este lângă tine, acolo în pat.
Dă-te jos și mișcă-te să o cauți! .
4. Nu-ți pasă de nimeni și de nimic
Simți că totul este gri în viața ta.
Nimic nu te inspiră și nimic nu te atrage.
Nu dai doi bani pe nici o idee și pe nici o întâlnire.
Simți că ai nevoie de ajutor pentru a ieși din etapa asta.
Ei bine, ajutorul există, te așteaptă, dar nu se va așeza în pat lângă tine.
Astăzi este ziua cea mai potrivită pentru a începe să-l cauți: ridică-te, mișcă-te, vorbește la telefon, scrie mailuri sau comentează-ți prietenii pe forumuri sau facebook, chiar dacă îi vei umple de sarcasmul sau indiferența ta.
Cu cât îi vei „stropi” mai mult, cu atât te vei simți mai bine. .
Jessica Hagy – in Forbes .
Să aleg? Să nu aleg?
Nu ne putem întoarce în timp. Sau cel puţin nu acum, nu în această etapă a evoluţiei noastre. Astfel încât ne parcurgem fiecare linia noastră temporală cu sens unic, construindu-ne istoria personală prin aşezarea una după alta a alegerilor şi deciziilor noastre şi a efectelor acestora. Acest sens unic al înaintării noastre în timp reprezintă una dintre cele mai importante presiuni pe care le resimţim în viaţă. Imposibilitatea întoarcerii pentru a face lucrurile altfel generează resimţirea necesităţii ca fiecare alegere, fiecare decizie să fie perfectă, să fie cea mai bună cu putinţă. Orice alegere sau decizie ne apare astfel ca fiind o şansă unică, irepetabilă. Ştim că niciodată nu vom putea face aceeaşi alegere, ştim că niciodată nu ne vom afla în faţa aceleiaşi decizii. Odată ce ai ales, lucrurile se mişcă într-o direcţie sau alta, generează un set de efecte sau altul. Opţiunile, posibilităţile, s-au consumat. Şi ştim că nu vom putea anula asta niciodată. Pentru că nu ne putem întoarce în timp la momentul dinaintea alegerii. .
.
Privind lucrurile din această perspectivă, putem obţine o nouă explicaţie a indeciziei, a blocării în faţa unei alegeri: este teama resimţită în faţa unicului, a irepetabilului. Este neasumarea riscului de a consuma opţiunile şi şansele disponibile.
Şi în această situaţie, singura atitudine rămasă este aceea de a sta. De a nu alege.
Pentru că atât timp cât nu alegem, toate posibilităţile rămân intacte.
Atât timp cât nu alegem, timpul şi istoria personală par să se fi oprit.
.
.
Şi aparent, aşa este.
Rămâne însă să decizi tu însuţi dacă asta este o realitate sau nu.
.
Ce spune povestea ta?
Toată lumea are probleme. Nu existenţa problemelor îţi determină viaţa, ci ceea ce faci cu ele. Le poţi rezolva şi poţi duce o viaţă curată şi împlinită. Sau, le poţi transforma în povestea vieţii tale. . Iar apoi, cândva, mult mai târziu, vei constata că „singurul lucru care stă între tine şi binele din viaţa ta este acea poveste tâmpită pe care continui să ţi-o spui mereu, pentru ca nu cumva să ajungi acolo”. ( Felix Baumgartner ) .
.
Evident, după ce experienţa copilăriei a contribuit definitoriu în conturarea acestei poveşti, primeşti o nesolicitată dar zdravănă „mână de ajutor” din partea societăţii în alimentarea şi conservarea ei, prin ploaia de mesaje disfuncţionale pe care le dirijează spre tine.
.
Monden şi cancan, modă şi life-style, sex, romance, beauty, bodycare, traveling, shopping, vegan, religie, carieră şi statut social şi multe altele se revarsă spre tine prin toate canalele de comunicare posibile.
.
Şi toate astea „te învaţă” că dacă nu faci la fel, eşti mic şi nesemnificativ iar viaţa ta este nepotrivită, neîmplinitoare şi lipsită de sens.
.
Lasă-le naibii pe toate şi trăieşte cum îţi place!
.
Oricum, până la urmă, viaţa e ca o masă copioasă: nu contează dacă mănânci tot, ci dacă îţi place ceea ce ai mâncat.
.
Bănuţul
Iţi propun un exerciţiu de imaginaţie. E simplu şi uşor, aşa cum sunt toate exerciţiile cu tine, despre tine. *** Imaginează-te aşadar pe tine. Eşti îmbrăcat(ă) exact aşa cum te vezi în acest moment. Iar undeva în interiorul hainele tale există un buzunar la care doar tu ai acces. Dintre toate fiinţele din această lume, doar tu ai acces la acest buzunar. Iar în acest buzunar, ai un bănuţ. E un bănuţ foarte preţios, din moment ce el se găseşte în acel buzunar, la care doar tu ai acces. Iar acel bănuţ este tot ceea ce îţi doreşti, este tot ceea ce te-ar împlini, este tot ceea ce ţi-ar trebui pentru a simţi plăcerea şi bucuria vieţii. Doar că tu nu mai ştii că ai acest bănuţ, în acel buzunar în care doar tu ai acces. Şi atunci, îl ceri de la alţii. Imaginează-te deci, stând aşezat(ă) pe o bancă, într-un loc public, şi cerând trecătorilor să-ţi ofere acel bănuţ pe care tu îl ai în acel buzunar. Unii vor privi uimiţi spre tine, eventual vor clătina din cap, apoi vor trece mai departe, fiecare pe drumul său. Alţii, ar putea să se oprească pentru a înţelege mai bine cererea ta, iar apoi, după ce vor înţelege mai bine, vor zâmbi într-un fel sau altul, şi vor pleca şi ei mai departe. Alţii, mişcaţi mai intens de cererea ta, ar putea băga mâna într-unul din propriile lor buzunare, şi ar scoate de acolo şi ţi-ar oferi diferiţi bănuţi, de diferite valori. Răspunde această ofertă cererii tale? Evident că nu: lucrul de care tu ai nevoie este ACEL bănuţ, situat exact în ACEL buzunar al tău. Ca atare, vei mulţumi sau nu pentru ceea ce ţi s-a oferit, dar nu vei putea folosi în nici un fel ceea ce ţi s-a dat. Nu vei simţi nici bucuria, nici împlinirea. Şi aceşti trecători vor pleca mai departe, trăgând propriile lor concluzii despre întâmplare. Vei rămâne mai departe, aşezat(ă) exact acolo unde te afli, cu aceeaşi nevoie neîmplinită şi cu aceeaşi cerere adresată trecătorilor. Aştepţi. Aştepţi să se găsească cineva care să poată să-ţi dea exact ceea ce ceri, pentru că simţi că doar acel lucru, acel bănuţ din buzunarul tău, te poate împlini. Iar în timp ce aştepţi, principalul lucru de care vei fi conştient(ă) este acea nevoie a ta, rămasă neîmplinită. Şi pe măsură ce conştientizezi lipsa ta, suferinţa generată de aceasta va deveni tot mai intensă. Cu atât rugăminţile tale, adresate trecătorilor, vor deveni mai fierbinţi… Sau mai patetice… Pe măsură ce seara se apropie, suferinţa ta devine tot mai greu de suportat, începând să fie acompaniată de refrenul zilei de ieri: „Incă o zi în care nu m-am împlinit, încă o zi în care nu am obţinut acel simplu şi singur lucru de care aş avea nevoie pentru a mă simţi împlinit(ă) în viaţă.” Imaginează-ţi că acest lucru se întâmplă repetitiv, zi după zi, aşteptare după aşteptare, suferinţă după suferinţă. .
.
***
Iţi propun acum să închei acest exerciţiu şi să ieşi din el păstrând în minte următoarea întrebare:
„Există oare acea persoană care să îmi poată oferi acel bănuţ, din acel buzunar la care doar eu am acces?”
Dacă răspunsul tău este DA, următoarea întrebare pe care logica o impune, este „cum dai de această persoană?”
Dacă răspunsul tău este NU, atunci te întreb eu: „ce e de făcut într-o astfel de situaţie?”
Pentru că dincolo de toată nevoia, şi aşteptarea, şi suferinţa, undeva profund în interiorul tău, ştii şi simţi că ai dreptul la acea împlinire, că ai dreptul şi tu ca şi ceilalţi, la plăcerea şi bucuria vieţii.
Silence is better than bullshit
Unul dintre prietenii mei este pictor. O persoană adesea fascinantă, atât prin stilul de viaţă cât şi prin viziunea sa artistică, prin perspectivele pe care arta sa le prezintă. Nu demult, în atmosfera boemă a unei seri încărcată de fum şi vin, printre poveştile depănate acolo, a fost şi cea despre o expoziţie de-a sa, ieşită cu totul din tiparele obişnuite. O expoziţie în care a prezentat o colecţie de tablouri cu o, hai să-i spunem, mai neobişnuită perspectivă asupra vieţii. Printre invitaţi, alături de prieteni, cunoscuţi, oficialităţi şi vipuri, şi doi critici de artă, care sunt în acelaşi timp şi redactori la două dintre cele mai prestigioase publicaţii din domeniu. Cu foarte puţin timp înainte de începerea evenimentului a fost informat că urmează să mai sosească şi un al treilea critic de artă, care era încă pe drum pentru că venea de la câteva sute de km distanţă. Ok, a spus prietenul meu, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine! Evenimentul a început şi s-a derulat într-un tempo şi un stil cu adevărat boem, cu speech-uri scurte şi concise străbătute de inteligenţa ce creează umorul de bună calitate. O sărbătoare a artei şi o celebrare a vieţii! Apoi… imaginaţi-vă că pe la mijlocul unui concert ce prezintă Sonata Lunii, cineva loveşte cu un topor pianul! Asta a fost discursul celui de-al treilea critic: acid, devalorizant, cinic, colţuros şi plin de atribute negative. Un discurs ţinut parcă sub eticheta „arta ta e un gunoi, iar tu eşti cel care produce acest gunoi”. In liniştea glacială care s-a aşternut, prietenul meu a luat cuvântul şi i-a mulţumit călduros criticului pentru comentariile sale, apreciind în termeni elogioşi contribuţia acestuia la reuşita evenimentului. Oarecum contrariat, criticul l-a întrebat: – Eşti sigur că asta ai vrut să spui? Eu am demonstrat că ceea ce tu prezinţi aici nu poate fi numit artă, tot aşa cum nici tu nu poţi fi considerat un artist. .
.
– Sunt sigur maestre, a sunat răspunsul prietenului meu. Azi ne-ai îmbogăţit pe toţi cu ceva ce nimeni nu spera. Cuvintele mele sunt în arta mea, singura care vorbeşte despre mine şi pe care o poate vedea toată lumea. Cuvintele dumneavoastră, care vorbesc despre dumneavoastră, au fost marea surpriză a acestei seri. Şi vă mulţumesc că aţi străbătut sute de km pentru a le expune aici.
– Domnule, dar nu-mi placi deloc!
– Şi pentru asta vă mulţumesc. Iar acum, spuse el adresându-se publicului, putem viziona expoziţia, şi dacă doriţi puteţi cumpăra aceste gunoaie. Oricând pot să mai fac altele.
Şi le-a vândut.
Pe toate.
Gânduri scurte, dar… (29)
.
Un om a sărit din Cosmos, a căzut timp de aproape 10 minute şi a ajuns pe pământ pe propriile lui picioare.
Fascinant, nu-i aşa?
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Uneori, te regăseşti cocoţat(ă) pe câte o problemă şi te comporţi ca şi cum ai fi în mijlocul unei furtuni, pe vârful Everestului. Dar… singurele stânci sunt pernele din jurul tău şi singurii curenţi de aer sunt adierile care-ţi pătrund pe fereastră.
Cât de greu sau de periculos poate să fie să-ţi muţi fundul mai departe în viaţa ta?
.
Gânduri scurte, dar… (28)
.
Timpul este distanţa dintre momentul în care afli ce doreşti, care-ţi e chemarea sau nevoia, şi momentul în care le-ai împlinit, în care ai realizat ceea ce doreşti.
Aleea ocaziilor pierdute
Ştii, aş vrea să-ţi vorbesc acum despre acele momente din viaţă, pe care le avem fiecare dintre noi, când ne aşezăm (la propriu sau la figurat) şi ne examinăm cu minuţiozitate viaţa parcursă până atunci. Sunt multe lucruri pe care dorim să le revedem! Sunt şi multe lucruri pe care am dori să nu le mai vedem sau să le fi făcut. Toate aceste lucruri vorbesc însă despre acel “EU” care ai fost atunci când toate s-au întâmplat. Tot ceea ce evocă mintea ta, nu vorbeşte absolut deloc despre cel sau cea care eşti acum. Unele dintre lucrurile din trecut care ne afectează cel mai puternic sunt reprezentate de ceea ce am crezut că sunt “ocazii pierdute”. Si ştii de ce ne afectează atât de mult ? Pentru că acesta este singurul mod în care am fost învăţaţi să le privim: ca ocazii pierdute. Dar… Fiecare uşă închisă din vieţile noastre a determinat deschiderea alteia. Fiecare iniţiativă sau plan, stopat sau doar întrerupt, s-au constituit de fapt în noi începuturi. Care au fireşte, alte sfârşituri. Uneori avem tentaţia de a privi doar motivele pentru care nu am realizat ceea ce ne-am propus, sau ceea ce s-a aşteptat de la noi să realizăm. Ei bine, de câte ori facem acest lucru, de câte ori privim faptele în acest mod limitat şi limitant, scăpăm din vedere exact ceea ce este mai important : ceea ce am realizat de fapt ! Lăsând deoparte această viziune, vei descoperi că ori de câte ori ţi-ai propus să faci ceva ce ai considerat că este important pentru tine şi nu ai realizat acel lucru, ai făcut în schimb cu totul altceva, ai obţinut o altă realizare, care a demonstrat în timp că era mai importantă, mai necesară şi mai benefică pentru evoluţia ta. Nu te-ai întâlnit cu o persoană! Ai considerat asta ca fiind tragic atunci şi ai trecut acest fapt la capitolul ocaziilor pierdute. Dar poţi descoperi acum că de fapt, te-ai întâlnit cu altcineva, la fel de important acum în viaţa ta sau că pur şi simplu ai făcut ceva ce a fost important pentru tine atunci. Chiar dacă în acel moment nu-i recunoşteai importanţa. ****
Poţi face oricând o excursie în trecutul tău, plimbându-te pe aleea “ocaziilor pierdute” şi vei constata că dacă vei lăsa deoparte viziunea limitată cu care am fost învăţaţi, vei descoperi cu mirare dar şi cu bucurie că va trebui să redenumeşti această alee. Pentru că ea este de fapt “aleea oportunităţilor”.
Abia atunci plimbarea ta se va transforma, şi dintr-un pelerinaj dureros, adesea repetat, pe la locurile dureroase ale trecutului, va deveni altceva. Poate că nu va deveni un marş trimfal, dar cu siguranţă că va fi o privire conştientă şi plină de înţelegere a faptului că numai astfel ai putut deveni TU, cel sau cea care acum citeşte aceste rânduri.
.
La taifas cu Radu 