Dragoste și psihanaliză
„Toate poveștile de dragoste sunt povești despre frustrare…
A te îndrăgosti, înseamnă a-ți aminti de o frustrare pe care nu știai că o ai. Ai dorit pe cineva, te-ai simțit lipsit de ceva, iar apoi, dintr-odată, aceasta pare a fi prezentă, acolo.
Iar ceea ce este nou în această experiență este intensitatea; atât cea a frustrării cât și cea a satisfacției. Este ca și cum ai fi așteptat pe cineva, fără însă a ști cine este. Știi asta abia în momentul în care apare.
Indiferent dacă ai știut sau nu că ceva lipsea în viața ta, vei conștientiza asta în momentul în care te întâlnești cu persoana pe care o dorești.
Ceea ce psihanaliza aduce în plus acestei povești de dragoste este faptul că persoana de care te îndrăgostești este cu adevărat bărbatul sau femeia visurilor tale, că l-ai visat, sau ai visat-o, încă cu mult timp înainte de a-l sau a o întâlni. Persoana aceasta nu a apărut în visele tale din neant, din nimic (nimic nu se naște din nimic), ci a apărut din experiențe anterioare, reale și dorite.
Vei recunoaște cu destulă siguranță această persoană atunci când apare, pentru că, într-un anume sens, o cunoșteai deja; și pentru că realmente o așteptai, atunci când va veni, vei simți ca și cum o cunoști dintotdeauna, deși o percepi că este totuși străină de tine. Paradoxal cumva, o vei percepe ca pe o foarte familiară persoană străină.
Oricât de mult ai așteptat, ai visat și ai sperat să întâlnești persoana visurilor tale, doar din momentul întâlnirii ei vei percepe absența sa din viața ta.
Pare că doar prezența cuiva poate face perceptibilă absența sa.
Poate că o anumită formă de dor sau dorință a precedat întâlnirea cu persoana iubită, dar e nevoie să o întâlnești pentru a putea simți întreaga forță și intensitate a frustrării tale în absența ei.
A te îndrăgosti, este mereu o încercare de a căuta, de a localiza, de a acorda o formă și o imagine acelui ceva ce inconștient te frustra înainte.”
(Adam Phillips, psihanalist – Missing out; In praise of the unlived life)
Am trecut şi eu prin complexul Oedip?
Sigmund Freud a elaborat ideea complexului Oedip pe la începutul secolului al XX‑lea. El s‑a inspirat din propria experienta clinica, din analiza personala si din ciclul de piese de teatru ale lui Sofocle, mai cu seama din Oedip Rege, în care Oedip îsi ucide tatal si se casatoreste cu mama sa, lucru cu consecinte dezastruoase – adica Oedip încalca tabuul incestului, declansand astfel tragedia.
În practica, complexul Oedip presupune ca între trei si sase ani, copiii traiesc sentimente intense de dragoste fata de unul din parinti si cauta sa‑l posede în exclusivitate, si în acelasi timp au simtaminte negative puternice fata de celalalt parinte.
Baietii îsi iubesc mama si îsi urasc tatal. Fetele fac si ele acelasi lucru, numai ca îsi îndreapta ura catre mama si încearca sa‑si posede tatal. La nivel inconstient, simtamintele au caracter sexual fata de parintele dorit si criminal fata de cel de acelasi sex. Daca totul merge bine în dezvoltarea psihica, copilul ajunge sa înteleaga ce beneficii îi aduce uniunea parintilor si învata sa contina sentimentele posesive si ostile.
Din rezolvarea complexului Oedip se naste constiinta sau „Supraeul“. Copiii învata sa nu actioneze sub imboldul impulsurilor violente si sa se supuna regulilor civilizatiei si conventiilor culturii si societatii, tabuul incestului fiind cel mai esential dintre ele. Simtamintele oedipiene intense reapar în adolescenta, cand tinerii sunt de obicei rebeli, fac experimente cu identitatea lor sexuala si le creeaza parintilor probleme, uneori chiar foarte serioase. Sa ne gandim la chinuitoarea lipsa de comunicare dintre James Dean si tatal lui în filmul Rebel fara cauza (1955) sau la esuarea fara speranta a comunicarii dintre tata si fiica, precum si dintre fiul vecinului si tatal acestuia, din filmul American Beauty (1999).
.
.
Oamenii care nu‑si rezolva cu succes complexul Oedip raman imaturi, incapabili de a merge mai departe, se simt în permanenta legati de unul sau de ambii parinti, îsi manifesta în comportament dificultatile psihologice în loc sa si le rezolve si/sau stagneaza în cariera si în viata relationala, îsi controleaza defectuos impulsurile, au probleme cu autoritatea si cad prada tuturor felurilor de neplaceri si buclucuri.
Sa ne gandim la viata descurajant de problematica a lui Brick Pollitt (interpretat de Paul Newman) în relatia cu sotia sa (Elizabeth Taylor) si cu batranul sau tata, „Big Daddy“ (Burl Ives), în ecranizarea piesei lui Tennessee Williams, „Pisica pe acoperisul fierbinte“ (1955), difuzata în 1958. Vicisitudinile unui complex oedipian nerezolvat se transmit adesea de la o generatie la alta.
Relatia proasta a individului cu unul sau cu ambii parinti face si mai dificil propriul rolul de parinte. Unii sustin si faptul ca vicisitudinile complexului Oedip afecteaza orientarea sexuala. Un atasament prea puternic fata de o mama dominatoare, asociat cu un tata prea slab sau absent, constituie un factor de însemnatate fundamentala în etiologia homosexualitatii masculine din Suddenly Last Summer (1958), alta piesa a lui Tennessee Williams. Exista persoane care contesta aprig aceasta conexiune.
Sunt probleme importante, pe care Freud le‑a prezentat în Disconfort în cultura (1930) si care furnizeaza fundamentele istorice si emotionale ale culturii, legii, civilizatiei si bunei cuviinte. Înca o data, care sunt elementele de baza? Mai întai, este triunghiul oedipian, în care un copil aflat între trei si sase ani doreste acces exclusiv – fizic, emotional si intelectual – la parintele de sex opus si trebuie sa accepte drepturile anterioare ale parintelui de acelasi sex.
Copilul se teme de razbunare si ajunge în scurt timp sa simta vinovatie pentru dorinta sa incestuoasa si impulsurile sale criminale. Vinovatia scoate la iveala prezenta Supraeului, pe care Freud îl descrie ca mostenire a complexului Oedip. Toata povestea se reia în adolescenta, raportata la sexualitate si autoritate, si poate sa reapara atunci cand moare unul din parinti.
Pacientii care nu au traversat cu succes aceste rituri de trecere au problemele oedipiene nerezolvate. Una dintre cele mai mari, care inhiba împlinirea si satisfactia, este teama de a‑si depasi parintele, care duce la teama de razbunare pentru asa‑numitul „triumf oedipian“. O alta este riscul de a crede ca poti fi adult fara a te maturiza afectiv, asteptand rezolvari magice sau de basm la problemele vietii.
Extras din “Oedipus Complex”, Robert M. Young, Icon Books Traducere de Cristina Spataru
sursa: Psihanaliza.net
.
Un „pansament” cu efect trecător
Interviu realizat de Iaromira Popovici cu Alfred DUMITRESCU, psihanalist, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză, consemnat în Dilema Veche . Ce înseamnă „dependenţă“ în termeni de specialitate? Vreau să remarc de la bun început că termenul „dependenţă“ apare în discursul de specialitate în două contexte aparent foarte diferite: pe de o parte, este folosit ca o categorie diagnostică distinctă (desemnînd, în cvasiomonimie cu cel de „adicţie“, nevoia irepresibilă şi/sau abuzul de anumite substanţe sau comportamente) şi, pe de altă parte, ca dimensiune fundamentală a relaţiei individului cu ceilalţi (permiţînd astfel situarea fiecăruia dintre noi într-o anume zonă a continuum-ului dependenţă-independenţă). De ce doar aparent diferite? Pentru că ambele contexte trimit la „nevoia de ceva/cineva“ (tutun/alcool/substanţe psiho-stimulante sau părinţi/partener/parteneră) fără de care individul „dependent“ cade pradă unor stări de mare disconfort, trăite subiectiv, ca plictiseală, anxietate, furie, tristeţe, sentiment de neajutorare sau chiar suferinţă organică. De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac? Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul. Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? „Normalitatea“ şi „patologia/anormalitatea“ fiind întotdeauna determinate cultural, fiecare moment istoric al unei anumite civilizaţii a construit propriile norme în raport cu care comportamentele sînt definite ca aparţinînd una sau alteia dintre aceste categorii. De asemenea, diferite categorii sociale sau subculturi pot fi purtătoarele unor seturi de criterii extrem de diferite relativ la ceea ce este „normal“ vs „abuziv“; îmi amintesc, de pildă, un cardiac care, întrebat dacă nu cumva abuzează de alcool, răspundea cu deplină seninătate: „vai de mine, dom’ doctor, io mai mult de un litru de ţuică şi doi litri de vin pe zi nu beau, adică aşa, ca toată lumea“. Aşadar, putem vorbi, într-o oarecare măsură, despre „mode“, în ceea ce priveşte calificarea unui anumit comportament, şi este suficient să urmărim un episod dintr-un serial precum Mad Men pentru a avea imaginea schimbărilor de percepţie pe care societatea americană le-a parcurs în doar cîteva decenii: de la fumatul admis şi chiar încurajat ca ritual de socializare din dormitor pînă în birouri, trecînd prin toate spaţiile publice posibile, la interzicerea lui absolută, în cele din urmă şi, mai ales, la oprobriul public îndreptat asupra celor ce sînt astăzi percepuţi ca atentatori la sănătatea proprie şi a celor din jur şi, mai ales, ca persoane demne de dispreţ pentru că sînt incapabile să renunţe la această dependenţă. Desigur, unele dintre aceste schimbări de percepţie se datorează evoluţiei cunoaşterii medicale (de altfel, supusă şi ea unor fenomene de „modă“ – dar acesta este un alt subiect…), altele sînt însă mult mai legate de modul particular în care societatea încearcă să normativizeze relaţiile dintre indivizi şi, în final, alocarea resurselor. Faptul că fiecare nouă dependenţă calificată ca atare generează o nouă „piaţă“ de produse menite să o trateze nu este poate deloc întîmplător în această ordine de idei. Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic. Care sînt dependenţele cel mai frecvent întîlnite astăzi? (un top…?) Lumea modernă şi, în special, civilizaţia occidentală acordă din ce în ce mai multă atenţie problematicilor legate de dependenţă, ele fiind astăzi considerate ca probleme majore de sănătate publică. Concomitent, observăm cum lista dependenţelor „oficiale“ se lungeşte pe zi ce trece, incluzînd, în afara bine cunoscutelor alcool, tutun, droguri diferite sau medicamente, şi jocurile în spaţiul virtual sau combinaţia dintre „work“ şi sufixul preluat de la „alcoholism“ şi care a dat extrem de actualul „workaholism“. Şi poate că nu este o întîmplare faptul că această înflorire a dependenţelor în primul dintre cele două sensuri pe care le-am menţionat se petrece în contextul unei culturi occidentale care valorizează din ce în ce mai mult in-dependenţa în sensul ei secund, adică cel de dimensiune a relaţiei cu ceilalţi. Desigur, un grad suficient de independenţă este necesar pentru construcţia unui „proiect personal“ autentic şi satisfăcător, dar există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale? Există şi dependenţe induse de societate? Care sînt acelea? Evident, fiecare societate favorizează anumite dependenţe, în principal prin acceptarea lor ca fireşti şi mai degrabă benigne (a se vedea fumatul de opium înChinasecolului trecut, tutunul în Occidentul anilor ’50 sau shopping-ul în ziua de azi). În plus, fiecare evoluţie tehnologică aduce cu sine noi „posibilităţi“ şi în materie de dependenţe, după cum ştiu foarte bine toţi părinţii îngrijoraţi de multele ore petrecute de copiii lor adolescenţi în compania prietenilor virtuali din reţelele de socializare. De aici pînă la a vorbi despre dependenţe induse social este însă o oarecare distanţă; societatea poate favoriza anumite dependenţe, dar fiecare dintre noi face alegeri, cu mai mult sau mai puţin discernămînt. Există dependenţe tipice… româneşti? Dar europene? Nu-mi vine în minte nici o astfel de dependenţă tipic „mioritică“ sau chiar europeană; cred că în ceea ce priveşte dependenţele sîntem destul de bine ancoraţi în spaţiul culturii şi civilizaţiei occidentale, chiar dacă în condiţiile unui oarecare decalaj temporal – de pildă, în privinţa importanţei încă foarte mari pe care familia o are în universul nostru relaţional (după cum semnala de curînd Vintilă Mihăilescu în paginile Dilemei vechi). Cum (dacă…) le rezolvă psihanaliza? Psihanaliza nu este un demers adresat în mod specific rezolvării unor probleme punctuale ale individului şi, implicit, nici dependenţelor în accepţiunea de adicţii. Pe de altă parte, propunîndu-şi să faciliteze o mai bună cunoaştere de sine şi o explorare profundă a nevoilor, fantasmelor şi motivaţiilor personale, terapia psihanalitică ne permite să accedem la dimensiuni, pînă atunci ignorate, ale alegerilor noastre de viaţă şi, astfel, la resorturile dependenţelor noastre, în ambele accepţiuni ale termenului. Psihanaliza ne poate ajuta să dobîndim un grad mai mare de libertate interioară şi, prin aceasta, posibilitatea de a ne elibera de dependenţele nocive şi, de ce nu, de a le trăi mai puţin ambivalent şi mai deplin pe cele care ne luminează existenţa. De aceea, dintr-o perspectivă psihanalitică, dihotomia normal-patologic nu este suficientă şi aş vorbi mai degrabă despre continuum-ul dependenţă-independenţă, acordînd atenţie şi intervalului pe care l-aş numi cel al „dependenţelor sănătoase“, în care „sănătos“ se referă, în principal, la dimensiunea psihologică a existenţei individului (fără a face însă în totalitate abstracţie de cea biologică). Aş include în această categorie toate acele „legături“ – fie ele cu anumite preferinţe, comportamente sau persoane – care, fără a ne fi imperios necesare pentru buna noastră funcţionare, ne aduc ceea ce se numeşte azi o mai bună calitate a vieţii. Încercaţi doar să vă imaginaţi cum ar fi viaţa noastră dacă am avea cu toţii acelaşi regim alimentar, fie el oricît de „sănătos“, dar fără preferinţe individuale, dacă am fi lipsiţi de micile noastre tabieturi (care pot fi, la limită, considerate ca nişte dependenţe comportamentale) şi dacă am fi perfect capabili să trăim fără a avea vreodată nevoie de prezenţa şi suportul emoţional al altcuiva (adică într-o totală in-dependenţă afectivă). În limite rezonabile – adică dincoace de acel „nu pot fără“ care ne face prizonierii unor substanţe, comportamente sau persoane –, dependenţele noastre ne conferă unicitate, coerenţă şi bogăţie interioară, ne întregesc ca persoane cu nevoi şi vulnerabilităţi şi, mai ales, ne ajută să fim empatici şi toleranţi cu semenii noştri, cu dependenţele lor cu tot. . Sursa: Dilema Veche
Id, Ego şi Superego
. O dramatizare interesantă şi în acelaşi timp explicită a modului în care coexistă în structura psihicului uman trei nivele diferite de exprimare a personalităţii, a relaţiilor dintre acestea şi a comportamentului rezultant. O dramatizare care face poate ceva mai comprehensibile explicaţiile teoretice care urmează. . *** Cea mai mare parte a oamenilor a auzit de Sigmund Freud, părintele psihanalizei. O parte dintre aceştia cunosc şi modul în care Freud a structurat psihicul uman şi explicat apariţia şi derularea diverselor procese psihice. Noţiuni ca Id, Ego şi Superego sunt deja comune şi utilizate atât de profesioniştii în ştiinţele minţii umane cât şi de profesionişti aparţinând multor alte domenii de activitate. Atributele cu care Freud a investit aceste structuri ale psihicului uman au fost preluate, fie ad-litteram, fie în sens metaforic, şi distribuite către diverse alte subiecte ale preocupărilor umane.
.
Id-ul reprezintă un conglomerat de instincte, reflexe şi pulsiuni, expansive şi nereţinute, cu care se naşte orice fiinţă umană. Id-ul este slab ancorat în realitatea imediată, de care nici nu este conştient, şi ca atare nu ştie ce înseamnă posibil sau imposibil. In cadrul acestei structuri psihice, cea mai puternică pornire şi ca singurul obiectiv vizat este satisfacerea imediată a pulsiunilor. Id-ul este propriu şi pregnant manifestat la vârstele mici ale copilăriei. El se manifestă adesea „zgomotos”, solicitând imperios satisfacerea nevoilor resimţite de copil. Chiar şi după ajungerea la maturitate, Id-ul rămâne prezent ca structură psihică şi se manifestă în continuare, de această dată în relaţie şi continuă mediere şi modulare cu celelalte două structuri psihice care apar odată cu înaintarea în vârstă: Ego-ul şi Superego-ul..
Ego-ul este cea de-a doua structură psihică descrisă de Freud, care se dezvoltă ca rezultat al interacţiunii continue a Id-ului cu realitatea. Ego-ul începe să-şi da seama de ceea ce este posibil şi ceea ce nu este posibil. Este nivelul raţional al personalităţii umane, orientat către realitate. Ego-ul înţelege că ceilalţi oameni au şi ei propriile dorinţe şi nevoi, şi că un comportament egoist şi impulsiv poate avea efecte negative. Este de datoria Ego-ului să satisfacă cerinţele Id-ului, ţinând totodată cont şi de lumea înconjurătoare. Deşi Id-ul cere o gratificare imediată, o împlinire imediată a nevoilor sale, Ego-ul duce aceste dorinţe în direcţia cea mai profitabilă pentru individ. Este important de subliniat că cele două structuri ale personalităţii reprezentate de Id si Ego nu sunt în opoziţie, ci conlucrează către atingerea aceluiaşi scop, şi anume satisfacerea trebuinţelor şi instinctelor individului..
Superego-ul este ultima structură a psihicului uman, din punct de vedere al evoluţiei şi manifestării în timp, o achiziţie realizată pe îndelete şi formată în principal dintr-un sistem de norme, reguli şi valori. Nevoia de identificare cu părinţii a copilului îl determină pe acesta să adopte valorile şi credinţele lor, comportamentele acestora, regulile culturale şi religioase, în general tot ceea ce, copii fiind, învăţăm că „trebuie să…” sau „nu e voie să…” sau „asta se face aşa…”. Prin conţinutul său explicit dar şi implicit, Superego-ul se opune tendinţelor egocentrice ale Id-ului şi Ego-ului..
***
Ca atare, între Superego şi celelalte două nivele psihice se dezvoltă un conflict, suspectat de Freud că stă la baza celor mai multe probleme şi tulburări psihice. Mulţi autori consideră că Superego-ul este acelaşi lucru cu conştientul, dat fiind faptul că diferenţiază binele de rău. Freud însă susţine că Superego-ul conţine două părţi, conştientul şi ego-ul ideal. Conştientul poate fi exprimat prin metafora familiară a îngerului şi demonului, fiecare stând pe câte un umăr. Conştientul decide cursul acţiunilor care trebuie întreprinse, în timp ce Ego-ul ideal este o viziune ideală a propriei persoane. Potrivit teoriei susţinute de Freud, un Superego puternic reuşeste să inhibe instinctele biologice ale Id-ului, pe când un Superego slab cedează în faţa acestora. Mai mult decât atât, nivelul de vinovăţie resimţit în cele două cazuri, va fi în consecinţă mai ridicat şi, respectiv, mai scăzut. . Un psihic echilibrat şi sănătos presupune în mod logic existenţa unui Ego puternic şi capabil să satisfacă nevoile Id-ului, dar şi inteligent, deoarece reuşeşte să facă aceasta fără să supere Superego-ul şi ţinând cont de realitatea din exterior. .
La taifas cu Radu 