Dragoste și psihanaliză
„Toate poveștile de dragoste sunt povești despre frustrare…
A te îndrăgosti, înseamnă a-ți aminti de o frustrare pe care nu știai că o ai. Ai dorit pe cineva, te-ai simțit lipsit de ceva, iar apoi, dintr-odată, aceasta pare a fi prezentă, acolo.
Iar ceea ce este nou în această experiență este intensitatea; atât cea a frustrării cât și cea a satisfacției. Este ca și cum ai fi așteptat pe cineva, fără însă a ști cine este. Știi asta abia în momentul în care apare.
Indiferent dacă ai știut sau nu că ceva lipsea în viața ta, vei conștientiza asta în momentul în care te întâlnești cu persoana pe care o dorești.
Ceea ce psihanaliza aduce în plus acestei povești de dragoste este faptul că persoana de care te îndrăgostești este cu adevărat bărbatul sau femeia visurilor tale, că l-ai visat, sau ai visat-o, încă cu mult timp înainte de a-l sau a o întâlni. Persoana aceasta nu a apărut în visele tale din neant, din nimic (nimic nu se naște din nimic), ci a apărut din experiențe anterioare, reale și dorite.
Vei recunoaște cu destulă siguranță această persoană atunci când apare, pentru că, într-un anume sens, o cunoșteai deja; și pentru că realmente o așteptai, atunci când va veni, vei simți ca și cum o cunoști dintotdeauna, deși o percepi că este totuși străină de tine. Paradoxal cumva, o vei percepe ca pe o foarte familiară persoană străină.
Oricât de mult ai așteptat, ai visat și ai sperat să întâlnești persoana visurilor tale, doar din momentul întâlnirii ei vei percepe absența sa din viața ta.
Pare că doar prezența cuiva poate face perceptibilă absența sa.
Poate că o anumită formă de dor sau dorință a precedat întâlnirea cu persoana iubită, dar e nevoie să o întâlnești pentru a putea simți întreaga forță și intensitate a frustrării tale în absența ei.
A te îndrăgosti, este mereu o încercare de a căuta, de a localiza, de a acorda o formă și o imagine acelui ceva ce inconștient te frustra înainte.”
(Adam Phillips, psihanalist – Missing out; In praise of the unlived life)
Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
Cele 10 cuvinte
via psihiatrie.info
Tot ce îţi doresc – la începutul Anului, în fiecare clipă, în fiecare gând şi-n fiecare alegere : 1. Prezenţă Fii în totalitate implicat în acţiunile tale din momentul prezent. 2. Vulnerabilitate Să ai încrederea de a-i lăsa pe ceilalţi să te vadă aşa cum eşti tu cu adevărat. 3. Claritate Să ai transparenţă şi luciditate în gânduri şi în viziune. 4. Calm Să ai echilibrul sufletesc prin care să stai neclintit în faţa momentelor grele. 5. Recunoştinţă Să ai conştiinţa unei stări de apreciere permanentă pentru ceea ce ai şi pentru cine ai în viaţa ta. 6. Creativitate Să-ţi foloseşti imaginaţia pentru a crea mereu ceva nou, orice. 7. Autenticitate Să nu-ţi fie teamă de ceea ce te face diferit, să ai curaj să-ţi exprimi gândurile, sentimentele, emoţiile. 8. Pasiune Urmează-ţi visele şi pasiunile, ele nu sunt niciodată întâmplătoare. Ele reprezintă chemarea ta. 9. Compasiune Iubeşte-i şi acceptă-i pe ceilalţi ca pe tine însuţi. Să ai empatie, să ai înţelegere şi să ai curajul de a le folosi în viaţă. 10. Iubire Nu uita că întotdeauna primim iubirea pe care credem că o merităm. Creează-ţi în minte imaginea cu iubirea pe care o doreşti, scrie despre ea, citeşte despre ea, imaginează-ţi-o ca şi când ar fi ceva palpabil, simte-i textura, mirosul, forma, priveşte-i culoarea şi decide-te să începi să o construieşti. Acum.
.
La multi ani, prieten drag!.
Iubire, iubire, iubire… (2)
Probabil unul dintre cele mai folosite şi vehiculate cuvinte. In acelaşi timp însă, şi unul dintre cuvintele cu cele mai numeroase definiri; practic, fiecare persoană are propria înţelegere a acestui cuvânt şi îl foloseşte în consecinţă. Iubirea nu există aproape niciodată singură: ea este întotdeauna conexată cu subiectul iubirii, adică cu cel care iubeşte, şi mai apoi cu obiectul iubirii, adică cu ceea ce subiectul iubeşte (propria persoană, o altă persoană, o situaţie, o divinitate, etc.). Departe de mine gândul de a căuta măcar o definire a iubirii. Mai mult decât atât, cred că o astfel de căutare este din start sortită eşecului pentru că oamenii vor continua fireşte să simtă ceea ce simt ei, aşa cum simt ei, şi vor prefera să denumească propriile simţiri în acord cu propriile nevoi sau interese. Astfel că uneori, vor denumi iubire acele simţiri care atunci, în acel moment, în acea situaţie sau în acea relaţie, acoperă şi împlineşte nevoia lor de iubire. Şi nimeni nu ar putea surprinde şi îngloba într-o ecuaţie generalizatoare toate acele simţiri individuale, toate acele situaţii şi relaţii. Şi astfel, oamenii îşi vor transmite unii altora iubire. Iubirea lor, aşa cum o simt ei, cum o înţeleg ei, cum şi-o definesc ei. Dar în aceste tranzacţii, aşa cum sunt definite de analiza tranzacţională schimburile afective dintre oameni, aceştia vor vehicula oare între ei aceeaşi „marfă”? Vor schimba oare „mere cu mere” şi „pere cu pere” sau dialogul iubirii va fi doar un extras dintr-o stenogramă demnă de Turnul Babel? Ca în orice tranzacţie, şi în iubire sunt posibile două situaţii: 1. Unul dintre parteneri oferă, iar celălalt primeşte. 2. Unul dintre parteneri cere, iar celălalt răspunde cererii. Singura situaţie în care, în acest context, se realizează o tranzacţie reuşită, adică ceea ce în limbajul comun se defineşte prin sintagma „iubire împlinită”, este aceea în care cererea se întâlneşte cu oferta: fiecare dintre partenerii unei relaţii oferă exact ceea ce celălalt cere, şi fiecare primeşte exact ceea ce a cerut. Măsura în care această condiţie îndeplinită determină calitatea relaţiei şi încadrarea sa în sfera noţiunii de „iubire”. .
.
Alte câteva discuţii sunt imediat legate de cele de mai sus. In aceeaşi relaţie:
– cine cere iubire? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
– cine primeşte iubirea? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
– cine oferă iubirea? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
– cel care cere, primeşte ceva ca rezultat al cererii sale? Este acest „ceva” exact ceea ce a cerut?
– cel care primeşte, a cerut ceea ce primeşte? Sau doar se pomeneşte ca destinatar al transferului afectiv al partenerului său? De ce totuşi primeşte, dacă nu a cerut? Ar putea refuza sentimentul pe care partenerul i-l atribuie? Ce s-ar întâmpla dacă nu-l primeşte şi-l refuză?
Ştim însă că fiecare gest sau comportament al nostru vine în împlinirea unei nevoi interioare, proprii, indiferent dacă această nevoie este conştientizată sau nu.
Astfel că, privind lucrurile din această perspectivă, observăm acum că şi cel ce oferă şi cel ce primeşte iubire, fac asta pentru împlinirea unei nevoi proprii. Partenerul de relaţie este în acest caz instrumentul sau mijlocul desemnat sau ales pentru a realiza aceasta.
„Te iubesc”, „vreau să mă iubeşti” ca şi „sunt fericit(ă) că mă iubeşti” exprimă toate acelaşi lucru: mie îmi este mai bine atunci când iubirea curge între noi, indiferent de sensul în care aceasta curge.
– cel care oferă iubire, împlinindu-şi în acest fel o nevoie interioară, cui o oferă de fapt? Cui serveşte actul său de a oferi? Este cumva un act „altruist” totalmente dedicat partenerului său, sau este de fapt un act care îi serveşte lui însuşi/ei însăşi?
– cel care primeşte iubire fără să o fi cerut, atunci când acceptă, nu-şi împlineşte cumva şi el o nevoie proprie? Oare această nevoie proprie are întotdeauna legătură cu iubirea? Sau poate fi şi nevoia de protecţie şi/sau siguranţă socială, economică, sau chiar fizică? Sau nevoia de apartenenţă la o entitate socială superioară individului (cuplul, familia)?
– cel care cere iubire, face aceasta pentru că are evident nevoie să o primească, pentru că în absenţa iubirii transmise de partenerul său, lui/ei nu îi este bine. Şi pentru că starea sa de bine depinde de acest aport exterior, se va teme în permanenţă pentru „funcţionalitatea” acestui izvor de bine: să existe, să nu cumva să dispară, să nu cumva să fie direcţionat şi spre alte persoane, etc. Cu alte cuvinte, din momentul în care cererea sa îi va fi satisfăcută, această persoană va începe să trăiască în frică.
***
In fine, deşi nu am enumerat-o de la început, mai există şi această posibilitate: nici unul dintre cei doi parteneri nici nu cere şi nici nu doreşte să ofere (în sensul de a da, de a transmite) iubire. Fiecare, doar simte că îl iubeşte pe celălalt, neavând nevoie de nimic de la acesta, şi având capacitatea de a trăi această iubire (şi implicit starea dată de aceasta) indiferent de răspunsul partenerului. Poate părea prea mult pentru societatea şi cultura în mijlocul căreia ne-am născut, am crescut şi am fost educaţi şi fireşte, condiţionaţi?!
***
Scriind aceste rânduri nu am dorit nici o clipă să demontez sau să „distrug” ceea ce deopotrivă literatura şi limbajul comun, cotidian, denumesc romantism, fiorii iubirii, fluturaşii din stomac, etc. Nu am dorit şi nici nu doresc să aduc vreo atingere trăirilor, adesea sau de cele mai multe ori vibrante şi plăcute, resimţite de oricine simte pentru el însuşi că iubeşte, indiferent de situaţia în care se regăseşte pe sine sau pe partenerul său.
Nici nu aş vrea ca cineva să considere acest text ca având pretenţii ştiinţifice. El nu se bazează pe cercetări, pe experimente sau monitorizări de relaţii. Nu reprezintă altceva decât reflecţii personale, într-o după-amiază de duminică, în ideea de a arunca o privire şi dincolo de sentimente şi emoţii.
Emoţiile reprezintă un aspect extrem de important al vieţii noastre psihice, dar nu se află în planul cel mai profund al acesteia. Am fost curios să ridic vălul lor şi să arunc o privire… dincolo.
Şi am găsit, după cum vezi, o mulţime de întrebări. 🙂
Răspunsurile sunt la tine, la fiecare dintre noi.
Despre iubire (1)
Nefiind o relaţie, iubirea înseamnă întâlnirea autentică a două conştiinţe aflate acolo, la apogeul dezvoltării umane.
.
.Arhitecţii şi constructorii ştiu că nu poţi aşeza acoperişul unei construcţii până când nu ai realizat întreg eşafodajul care să îl susţină.
În exact acelaşi mod, nu te poţi instala la cel mai înalt nivel al conştiinţei umane până când nu ai construit etajele de susţinere, până când nu ai parcurs stadiile anterioare iubirii.
A respecta (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te iubi sau a iubi acea persoană. Dar nu poţi iubi pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a respecta acea persoană.
A accepta (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te respecta sau a respecta acea persoană (şi aici, fireşte, nu mă refer la ceea ce înseamnă politeţea). Dar nu poţi respecta pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a accepta acea persoană.
A cunoaşte pe cineva (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te accepta sau a accepta acea persoană. Dar nu poţi accepta pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a cunoaşte acea persoană. Pur şi simplu nu poţi accepta decât ceva ce cunoşti.
Iar cunoaşterea este punctul de început. Este nevoie să te cunoşti pentru a decide dacă te accepţi sau nu, dacă te respecţi sau nu. Este nevoie să te cunoşti pentru a înţelege că te poţi iubi.
Nu există scurtături sau salturi. Nu poţi copia şi nu există relaţii sau pile care să te ducă acolo mai rapid decât evoluează conştiinţa ta.
Este un continuum care, parcurs în întregime, îţi permite să înţelegi în ce fel faci parte dintr-un întreg şi în ce fel întregul se regăseşte în tine.
Sex, iubire, ataşament
Helen Fisher, PhD – antropolog de profesie, este profesor cercetător al Departamentului de Antropologie din cadrulRutgers University. Autoare a cinci cărți despre evoluția și viitorul sexualității umane, monogamie, adulter și divorț, diferențele de gen și funcționarea creierului, chimia iubirii romantice, și mai recent tipologia personalității umane și motivele pentru care ne îndrăgostim de anumite persoane și nu de altele.
Potrivit autoarei, ființele umane au trei sisteme de bază la nivelul creierului care sunt responsabile pentru procesele de împerechere și reproducere umană:
- Pofta (en. lust) – sex sau libido-ul;
- Atracția romantică – iubirea romantică;
- Atașamentul – emoțiile profunde de uniune cu un partener pe termen îndelungat.
Te iubesc! Dar… te iubesc?
Momentul când iţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti intr-o viaţă inseamnă inceputul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai intâi intr-un cenuşiu amorf al ochilor – ei imbătrânesc primii – intr-un rictus al gurii, pentru care trebuie mult exerciţiu in oglindă pentru a invăţa să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă intr-o imbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.
Ileana Vulpescu
Iubim şi suntem iubiţi. Mai des sau mai rar, mai intens sau mai domol şi aşezat, cu toţii trăim iubirea ca pe un sentiment cu adevărat înălţător, care aduce lumină, bucurie, plăcere şi deschidere în viaţile noastre. Iubim sau cel puţin căutăm iubirea pentru că resimţim această nevoie până în sau din străfundurile fiinţei noastre. Iar în această căutare a iubirii, intrăm sau ne lăsăm atraşi în relaţii. Căutăm şi alegem (sau culegem) acei parteneri lângă care credem că putem trăi cât mai deplin acest sentiment. Motivaţia atracţiei resimţite faţă de partener este un parametru variabil, având reprezentări mentale diferite pentru persoane diferite. Poate fi vorba de atribute reale ale celuilalt (fizice, intelectuale sau comportamentale) sau de proiecţii (însuşiri ale celui ce iubeşte, atribuite subiectului iubirii sale). De-a lungul timpului am chestionat numeroase persoane, de ambele sexe, asupra motivaţiei iubirii lor. Intrebarea centrală a acestui mini-interviu a fost următoarea: „Personalitatea persoanei iubite, ca ansamblu al însuşirilor şi atributelor sale reale, reprezintă un întreg, reprezintă 100%. In momentul în care ai realizat că iubeşti această persoană, ce procent din personalitatea sa, din totalul atributelor sale reale, consideri că cunoşteai?” Răspunsurile au fost cuprinse toate între 5% şi 30%. Cu alte cuvinte, în momentul în care respondentul a realizat că iubeşte cealaltă persoană, cunoştea 5-30% din însuşirile reale ale celeilalte persoane. Trebuie să menţionez aici că majoritatea celor întrebaţi au avut un insight în acest moment, exprimat în general prin cuvintele: „ciudat, nu-i aşa, că o (îl) cunoşteam atât de puţin şi totuşi o (îl) iubeam!”. Da, aşa şi pare, ciudat. Explicaţia este că mintea noastră nu lasă lucrurile aşa, şi nici nu lucrează cu spaţii goale de informaţie, ci umple cele 70-95% goale cu propriile noastre proiecţii. Ce reprezintă acestea? Atribute, însuşiri, calităţi ale propriei noastre persoane, pe care le atribuim persoanei iubite. Atunci, în acele momente, mintea noastră consideră că persoana iubită are şi ea aceleaşi atribute pozitive pe care le avem şi noi înşine şi le proiectează asupra acesteia. „Wow!” „Da. Deci din întregul pe care îl iubeai, peste 70% erau lucruri din tine pe care doar le proiectai asupra celeilalte persoane şi cu mult mai puţine erau cele ce ţineau direct de aceasta. Aşa că acum am să te întreb: de fapt, pe cine iubeai?” „Păi dacă cele mai multe dintre lucrurile pe care le iubeam la celălalt erau de fapt ale mele, cred că de fapt mă iubeam pe mine!” .
.
Cam aşa ceva ni se întâmplă atunci când ne îndrăgostim: ne iubim propria stare pe care o obţinem atunci când suntem în relaţie şi aproape de celălalt. Şi cum ar putea oare să nu ne placă asta, când ceea ce relaţia „scoate” din noi este tot ceea ce avem mai pozitiv şi mai frumos?
Atât timp cât vom resimţi şi vom trăi aceeaşi stare de bine, de plăcere, de confort şi de siguranţă lângă partenerul nostru, relaţia va dăinui.
Dar timpul trece şi interacţiunea cu partenerul scoate la iveală atribute reale ale acestuia, unele considerate drept calităţi iar altele drept defecte. Iar aceste realităţi clare despre partener încep să înlocuiască în percepţia noastră acele proiecţii cu care l-am investit anterior, când încă nu-l cunoşteam atât de bine. Acest proces de înlocuire a proiecţiilor cu datele certe nou obţinute se continuă, aproape automat, cu o analiză comparativă: ce am şters (proiecţia) şi ce am adăugat în loc?
Atât timp cât noile date care vin să înlocuiască proiecţiile iniţiale nu diferă prea mult de acestea, vom obţine şi vom simţi în continuare aceeaşi stare de bine şi de confort în relaţie. Dacă în schimb diferenţele sunt mari, în sensul că înlocuim „calităţi” cu „defecte”, starea pe care o resimţim în relaţie începe să se modifice. Nu mai e atât de bună, atât de intensă, nu mai e atâta confort sau siguranţă. Cu cât modificarea este mai de amploare, cu atât dorinţa de a fi în relaţie scade, până când, atunci când scădarea depăşeşte un prag individual de acceptabilitate, dorinţa dispare şi relaţia fie se rupe, fie se transformă în orice altceva decât iubire.
Poate că aţi auzit uneori, în jurul vostru, persoane care după o perioadă variabilă de trăire intensă a iubirii (săptămâni, luni, mai rar ani) spun consternaţi: „Doamne, parcă am fost orb/oarbă! Cum de nu am văzut toate astea de la început?”. Nimeni nu ar trebui să se învinovăţească, acest mecanism al proiecţiilor explică totul.
Dacă relaţia nu se rupe, de aici înainte, rămânerea în relaţie fie devine un calvar, o povară, fie se transformă într-un compromis, în care fiecare partener dă ceva şi primeşte ceva, un beneficiu care să nu necesite iubire şi care să fie totuşi mulţumitor, compensator pentru efortul de a rămâne în relaţie şi de a da mereu ceea ce cere partenerul.
Nimic din ce am descris mai sus nu are menirea de a „strica” trăirea minunată a iubirii. Nici nu ar putea face aşa ceva. Poate fi însă un reper de care să ţii seamă atunci când, încă la începutul unei relaţii, te pregăteşti să iei hotărâri importante pentru viitor.
Nimic mai frumos pe lume decât să spui te iubesc!
Dar… te iubesc?
.
Triunghiul iubirii (2)
Discuţiile avute în urma publicării articolului „Triunghiul iubirii” ca şi unele dintre comentariile ulterioare, postate aici sau pe Facebook, mă determină să revin asupra subiectului cu unele precizări, cu noi nuanţe şi cu unele interpretări dintr-o altă perspectivă. Pornind de la acelaşi model de bază, teoria iubirii a lui Robert Sternberg, subiectele pe care am să le ating acum sunt: realitatea iubirilor, mobilitatea şi evoluţia relaţiilor noastre, diferenţele de poziţionare ale partenerilor unei relaţii şi „negativul” triunghiului iubirii. . 1. Realitatea relaţiilor Fiecare iubire, ca fiecare relaţie dealtfel, se naşte din motivaţiile celor doi parteneri, în circumstanţe care sunt particulare fiecărei relaţii în parte, prin decizia fiecărui partener de a face parte din acea relaţie, din acea iubire. Circumstanţele sunt cele care îi pun pe cei doi parteneri faţă în faţă, care îi aduc în acelaşi cadru spaţio-temporal astfel încât aceştia să se cunoască şi să poată simţi emoţii şi sentimente pentru celălalt. Dacă cei doi nu fac parte din acelaşi spaţiu şi acelaşi timp, ei nu au cum să se cunoască şi ca atare nu au cum să intre într-o relaţie, nu au cum să se iubească. Istoria şi mai ales literatura consemnează situaţii, mai mult sau mai puţin reale, în care o persoană fie „iubeşte” pe cineva aflat la mare depărtare, persoană pe care nu a cunoscut-o cu adevărat niciodată, fie „iubeşte” o persoană dintr-o altă perioadă istorică, despre care a citit sau a auzit, sau i-a văzut reprezentarea grafică a chipului. In niciuna dintre aceste situaţii nu putem vorbi de existenţa unei relaţii reale, şi cu atât mai puţin de iubire. Persoana situată la depărtare, în timp sau spaţiu, nu reprezintă un partener real, ci cel mai adesea un ideal uman şi de iubire proiectat şi construit în mintea celuilalt. 2. Mobilitatea şi evoluţia relaţiilor Am descris în primul articol pe această temă care sunt, din perspectiva teoriei triangulare a iubirii a lui Robert Sternberg, ingredientele principale, coordonatele pe care se înscriu relaţiile dintre oameni, relaţii pe care adesea le numim iubiri, chiar dacă nu întotdeauna aceste relaţii corespund imaginii clasice despre iubire. Cele trei coordonate descriu o diagramă, ca o hartă, denumită Triunghiul iubirii, pe care poate fi înscrisă orice relaţie. Fiecare partener al unei relaţii îşi poate regăsi pe această diagramă propiul triunghi, care arată cum stau lucrurile din punctul său de vedere, al dorinţelor, al emoţiilor şi nu în ultimul rând, al intereselor sale. Triunghiul astfel desenat reprezintă un instantaneu al relaţiei, o fotografie al acelui moment. Cu toate acestea, ceea ce caracterizează viaţa omenească în cel mai înalt grad este schimbarea, fluenţa, dinamica. .
.
Astfel că odată cu schimbarea şi evoluţia fiecăruia dintre noi se schimbă şi relaţiile noastre. Unele dintre elementele care ne-au adus şi menţinut într-o relaţie se schimbă, evoluează odată cu noi, astfel încât unele dintre ele diminuează sau dispar, în timp ce altele apar sau se amplifică.
Asta înseamnă, din punctul de vedere al diagramei amintite, că şi aspectul propriului triunghi al iubirii se modifică, înseamnă că ne deplasăm pe această adevărată hartă a relaţiei.
Şi la fel se întâmplă şi cu partenerii noştri.
.
3. Diferenţele de poziţionare ale partenerilor unei relaţii
Atunci când analizăm orice relaţie, trebuie să privim lucrurile ţinând cont pe de-o parte de existenţa a doi parteneri, şi pe de altă parte de cantitatea de energie psihică pe care fiecare dintre aceştia o alocă fiecăruia dintre cei 3 parametri care definesc relaţia. Cu alte cuvinte, identificăm cum arată, cum se dispune efectiv în spaţiu, triunghiul iubirii al fiecărui partener, iar apoi analizăm cât de mult se suprapun (sau nu) cele două triunghiuri.
Vom identifica situaţii în care partenerii investesc mai mult în acelaşi element (spre exemplu amândoi acordă aceeaşi atenţie intimităţii) precum şi situaţii în care ei acordă atenţie deosebită unor parametri diferiţi (spre exemplu unul este centrat pe intimitate în timp ce celălalt este centrat pe pasiune, sau unul este centrat pe pasiune în timp ce celalalt este centrat pe angajament).
.
.
Felul în care arată triunghiul individual al iubirii al fiecărui partener ne indică modul în care acesta priveşte relaţia, în care se raportează la partenerul său la acest moment de timp. Mai laic spus, ce doreşte să primească de la partener, ce doreşte să dăruiască şi ce nu.
Modalitatea şi proporţia în care cele două triunghiuri, ale fiecărui partener se suprapun, şi mai ales diferenţele existente între acestea, ne indică domeniul din care provin eventualele probleme ale relaţiei respective.
4. „Negativul” triunghiului iubirii
In primul articol am descris şi am expus grafic cum poate fi interpretată relaţia dintre două persoane în funcţie de existenţa şi prevalenţa fiecăreia dintre cele trei componente: intimitatea, pasiunea şi angajamentul.
Aspecte extrem de interesante apar şi în situaţia în care analizăm situaţia cumva „pe invers”, interpretând de această dată absenţa unuia sau altuia dintre cei trei parametri, cu alte cuvinte definirea unei relaţii prin ceea ce ea nu are. Rezultatul este ceea ce eu am denumit negativul triunghiului iubirii, folosind un termen specific artei fotografice.
.
.
4.1. Relaţia fără angajament (iubirea romantică) – relaţia fără viitor
Caracterizată de existenţa doar a intimităţii şi a pasiunii, iubirea romantică conţine doar comunicare, deschidere faţă de partener şi atracţie fizică, sexuală. Ceea ce lipseşte pentru a fi o iubire completă este angajamentul, decizia pentru viitor, adică exact acel parametru care determină viabilitatea în timp a acestei relaţii. De aceea am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără viitor.
4.2. Relaţia fără pasiune (iubirea de companion) – relaţia fără plăcere
Această relaţie este caracterizată prin existenţa intimităţii, a deschiderii fără rezerve faţă de partener şi a angajamentului, adică a deciziei comune de a creea pas cu pas viitorul relaţiei. Elementul lipsă al acestei relaţii (faţă de iubirea completă) este pasiunea, atracţia fizică. Faptul că acest element lipseşte, văduveşte relaţia de erotism, una dintre sursele principale de plăcere din vieţile noastre. Acesta este şi motivul pentru care am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără plăcere.
4.3. Relaţia fără intimitate (iubirea fără sens, sau iubirea stupidă) – relaţia fără celălalt
Iubirea fără sens se bazează pe existenţa în viaţa celor doi parteneri a atracţiei fizice, a erotismului intens şi pasiunii, şi a angajamentului, a deciziei de a duce această relaţie mai departe în timp. Sternberg numeşte această relaţie ca fiind iubirea stupidă pentru că, în absenţa intimităţii, a deschiderii şi a comunicării fără rezerve cu partenerul, nu ai nici măcar cum să ştii cine şi ce este cu adevărat partenerul tău, care sunt nevoile, dorinţele sale, valorile în care crede şi visele pe care doreşte să şi le împlinească. Acesta este motivul pentru care am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără celălalt.
***
Imi imaginez că, la fel ca şi în momentul în care te-ai aflat în faţa primei diagrame a triunghiului iubirii, vei privi şi această nouă diagramă ca pe o hartă a propriei relaţii, căutând punctul în care te afli pe ea. Dacă înainte ai primit informaţii despre cele ce definesc poziţia ta pe această hartă, sper ca acest articol să-ţi furnizeze un nou set de informaţii, nu despre ceea ce există în relaţia ta, ci despre ceea ce lipseşte.
Analizând tu însuţi/însăţi informaţiile complete, din cele două articole, vei putea să-ţi evaluezi mult mai bine relaţia, propria participare la aceasta, şi vei putea decide ce ai de făcut. Fireşte, dacă vei constata că lucrurile nu te mulţumesc.
Vei putea identifica mai bine ce lipseşte şi către ce te îndrepţi, atât tu cât şi partenerul tău şi relaţia voastră.
Acceptând realitatea relaţiei în care te afli şi comparând-o cu idealul tău propriu, ştiind ceea ce ai şi ceea ce lipseşte, vei şti cu siguranţă ceea ce ai de făcut.
Oricum ar arăta lucrurile, iubeşte şi lasă-te iubit(ă)!
.
Gânduri scurte, dar… (24)
.
Cu toţii vă iubiţi copiii.
Dacă doriţi ca ei să devină deştepţi, citiţi-le multe poveşti.
Dacă doriţi ca ei să devină şi mai deştepţi, citiţi-le şi mai multe poveşti.
.
Albert Einstein
Triunghiul iubirii
Doar iubesc. Ştiu că undeva, cumva, îţi face bine.
A.S.
. Da… Eventualele zâmbete care se înfiripează uşor în colţul gurii sunt justificate, pentru că singura asociere pe care ne-o oferă societatea în mijlocul căreia trăim, este aceea a unui clasic şi cumva banal triunghi amoros: El, Ea plus „al treilea”, adică un alt El sau o altă Ea. Şi nu că acest subiect nu ar merita şi el să fie comentat, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Nu ăsta este subiectul acestui articol. Triunghiul iubirii la care am să mă refer este un model, deopotrivă descriptiv şi explicativ, al iubirii, al formelor pe care acest sentiment le poate lua în vieţile noastre. Este vorba despre modelul propus de psihologul Robert Sternberg. Acesta nu s-a lăsat impresionat de multitudinea de definiţii şi de descrieri ale iubirii pe care ni le oferă literatura sau cinematografia şi a căutat să lămurească tendinţele emoţionale, comportamentale şi cognitive ale stării de a iubi. . De ce iubim? De ce ne dorim să fim iubiţi? Pentru că avem nevoie de iubire. Pur şi simplu. Cea dintâi dintre nevoile psihologice fundamentale ale unei fiinţe umane este aceea de a iubi şi de a fi iubită. Cu alte cuvinte toate iubirile noastre, laolaltă cu toate căutările noastre, mai mult sau mai puţin reuşite, în căutarea iubirii, nu fac altceva decât să răspundă acestei nevoi fundamentale. De ce avem această nevoie? Greu de dat un răspuns. Sau cel puţin eu nu găsesc un răspuns care să stea în picioare în faţa tuturor criticilor. Dar aş face o încercare: avem această nevoie ca să ne amintească de faptul că suntem cu toţii parte a ceva mai mare, mai complex, mai înalt, mai frumos şi mai bun. Aproape toate vechile civilizaţii terestre au avut undeva în centrul credinţelor lor ideea că toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele, formând un tot complex. Legătura cu natura şi cu divinitatea nu era văzută ca ceva distinct de viaţa de zi cu zi, ci ca o legătură firească, prezentă în fiecare clipă şi în fiecare gest. In Lak’ech A Lak’in! spuneau vechii tolteci, şi mai apoi mayaşii şi aztecii. Adică: „Eu sunt un alt Tu!”. Iubindu-te pe tine, mă iubesc de fapt pe mine; iar pentru a mă iubi deplin pe mine, este necesar să te iubesc pe tine!… şi pe tine!… şi pe tine! Cu alte cuvinte, pentru ca Eu să fiu împlinit din punct de vedere emoţional (să mă iubesc pe mine), am nevoie să te iubesc pe tine. De gândit, nu-i aşa? . Lăsându-i acum pe tolteci şi pe mayaşi acolo unde i-a aşezat istoria, am să revin la teoria iubirii a lui Robert Sternberg. Acesta a identificat ca principale coordonate sau componente ale relaţiilor interumane etichetate ca „iubiri”, următoarele: intimitatea, pasiunea şi angajamentul. Haideţi să vedem ce înseamnă fiecare dintre acestea şi care este contribuţie fiecăreia la relaţia de iubire, cum modifică fiecare dintre ele legătura dintre doi oameni. Intimitatea este acea componentă a iubirii care se referă la sentimentul de apropiere, de deschidere şi de încredere existent între două persoane, la legătura profundă care se realizează între ele, la comunicarea existentă în cadrul unei relaţii. Intimitatea este legătura emoţională prin care oferi celui de lângă tine informaţii personale fără nici o rezervă şi fără nici o teamă. Intimitatea se referă şi la capacitatea de acceptare reciprocă a două persoane. Intimitatea se referă la încredere şi la cunoaşterea profundă a celuilalt. Pasiunea este acea componentă a iubirii care are în vedere dorinţa emoţională şi sexuală, care materializează cât de puternic cele două persoane se doresc una pe cealaltă. Pasiunea este involuntară şi motivaţională şi poate domina gândurile şi comportamentul. Pasiunea înseamnă a-ţi dori intimitatea sexuală cu persoana iubită, incluzând astfel în structura sa şi atracţia sexuală. Pasiunea cunoaşte atât aspecte pozitive (starea de fericire, de bună-dispoziţie, senzaţia de plutire şi mai ales faimoşii “fluturaşi în stomac”), dar şi negative (pasiunea poate conduce către disperare şi gânduri negative) şi este modificată de trecerea timpului. Pasiunea poate fi adusă la viaţă foarte uşor, dar poate fi la fel de repede stinsă. Pasiunea este cea care produce tot ceea ce poate fi descris sub numele de romantism. Angajamentul reprezinta componenta cognitivă, logică şi decisivă a unei iubiri. In cadrul unei iubiri pot fi identificate două tipuri de angajament: pe termen scurt şi pe termen lung. Persoana în cauză decide dacă este îndrăgostită. Persoana în cauză decinde dacă merge sau nu mai departe, continuând relaţia, încercând să menţină iubirea sau dacă doreşte să se oprească din a se mai apropia de cealaltă persoană. . Ca orice trei puncte diferite, oricum le-am aşeza în spaţiu ele descriu un triunghi. Acesta este triunghiul iubirii la care m-am referit de la bun început. Fiecare punct, fiecare latură a acestui triunghi are în acest context propria sa semnificaţie, descriind formele în care noi toţi trăim şi experimentăm iubirea. .
.
Examinând acest triunghi în toate combinaţiile posibile, de câte unul, două sau trei elemente, Robert Sternberg a descris cele 8 niveluri posibile ale iubirii.
.
Non-iubirea: este acea relaţie în care nu există nici intimitate, nici pasiune şi nici angajament. Nu putem vorbi aşadar de iubire la acest nivel. O formă de manifestare a acestui tip de relaţie, non-iubirea, este reprezentată de legăturile care se stabilesc atunci când elevul se „îndrăgosteşte” de profesorul său, sau când pacientul se „îndrăgosteşte” de medicul său, situaţii în care este evident vorba despre transfer.
.
Urmează iubirile “punctuale” reprezentate pe diagramă printr-un singur punct respectiv prin câte unul dintre vârfurile triunghiului:
.
Iubirea-prietenie: reprezintă acea relaţie caracterizată doar de intimitate, dar fără pasiune sau angajament. Există aici foarte multă deschidere, căldură sufletească, înţelegere şi acceptare. Dar nu există atracţie sexuală şi nici decizii referitoare la durata de viaţă a acestei relaţii. Atunci când circumstanţele îi îndepărtează fizic-geografic sau profesional pe cei doi, relaţia se stinge treptat.
.
Iubirea-nebună (sau infatuată): caracterizează acea relaţie în care singurul pilon pe care aceasta se sprijină este reprezentat de pasiune. Fără intimitate, fără angajament. Exemplul cel mai bun (tipic aş putea spune) al unei astfel de iubiri este iubirea la prima vedere. O atracţie fizică sălbatică, fără putinţă de a fi stăpânită şi care cere să fie stinsă prin eliberarea impulsului sexual. Cele două persoane nu au nimic altceva în comun decât timpul petrecut împreună în actul dragostei; nu ştiu aproape nimic una despre cealaltă, şi, la acest nivel, în lipsa angajamentului, adică a unei decizii despre viitorul lor, asta nici nu contează. Sunt aventurile de-o noapte, iubirile de-o vară. Se sting la fel de brusc precum au început.
.
Iubirea-vidă (goală): este iubirea ce caracterizează relaţia între doi parteneri care îşi asumă angajamentul, şi deci decizia asupra viitorului, ducând relaţia mai departe, însă în absenţa intimităţii sau a pasiunii. Nu există deschidere şi schimb de informaţii, nu există nici atracţie sexuală între cei doi, doar o viaţă în comun, liber consimţită şi asumată de ambii. Acest nivel al iubirii se manifestă în cazurile în care două persoane sunt de mult timp împreună dar în timp pasiunea s-a stins şi care nu mai experimentează nici măcar deschiderea şi intimitatea celuilalt. Apare în acele relaţii în care, la un moment dat, s-a produs un blocaj neremediat al comunicării, care a închis în timp şi calea pasiunii. Este vizibilă o astfel de relaţie în cadrul unora dintre “căsătoriile aranjate” sau al relaţiilor “consumate complet”. Motivaţiile pentru care două persoane ar accepta să convieţuiască în acest mod sunt multiple, cele mai importante fiind teama de schimbare, teama de singurătate, sentimentul existenţei unei obligaţii, sentimentul “datoriei” şi al unui “spirit de sacrificiu” prost înţeles.
.
Iubirile duale, conţinând fiecare câte două dintre cele trei componente şi reprezentate pe diagramă prin câte una dintre laturile triunghiului:
.
Iubirea romantică: intimitate + pasiune.
Imbină foarte armonios (şi foarte plăcut spun unii) intimitatea şi pasiunea. Cele două persoane sunt foarte deschise una spre cealaltă, împărtăşesc fără reţineri multe lucruri şi informaţii, sunt foarte atrase fizic şi sexual una de cealaltă, dar nu-şi asumă vreun angajament cu privire la viitorul relaţiei, ceea ce într-un mod subliminal arată că nici nu şi-o imaginează ca fiind pe termen lung. Intr-o astfel de relaţie, cei doi se idealizează reciproc, cunoaşterea reciprocă este distorsionată de proiecţii şi de efectul de halou, care elimină complet orice defect al celuilalt. In fapt, cei doi trăiesc cu impresia că sunt îndrăgostiţi şi că se iubesc. Dacă s-ar iubi cu adevărat, angajamentul ar face parte din relaţia lor, asigurând acesteia un viitor.
.
Iubirea prietenească (sau de companion): intimitate + angajament.
Apare de regulă în cazul şi în cadrul cuplurilor cu o oarecare vechime, care conduce la un nivel ridicat de apropiere şi de intimitate. Cei doi au împărtăşit aceeaşi viaţă, au interese şi preferinţe în majoritate comune, dar pasiunea erotică, atracţia fizică a pălit şi s-a şters. Ceea ce a rezistat timpului şi circumstanţelor sunt intimitatea, legătura emoţională profundă, şi angajamentul, adică decizia de a merge mai departe în doi. Ei doi.
.
Iubirea fără sens ( sau, cum îi mai spunea Sternberg, stupidă): pasiune + angajament.
Intre cele două persoane există şi se manifestă o puternică atracţie fizică, pasiunea, pe baza căreia ei decid să meargă mai departe în această relaţie. Atât cât pot, pentru că în absenţa intimităţii, legătura emoţională care să cimenteze relaţia, mai devreme sau mai târziu aceasta colapsează. Neavând practic nimic în comun în afara sexului, cei doi nu se pot sprijini reciproc în cadrul relaţiei. Este cazul multora dintre relaţiile “de iubire” de tip Hollywood, constituite sub imboldul momentului: s-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat. Explicaţia populară cea mai plauzibilă este aceea că relaţia s-a constituit când cei doi se aflau în “săptămâna oarbă”.
.
Şi în fine, întregul:
Iubirea desăvârşită: intimitate + pasiune + angajament.
Este nivelul de iubire către care tindem cu toţii, este cea mai înaltă expresie a unei relaţii ce poate exista între două fiinţe umane. Este completă şi complexă. Existenţa şi împletirea tuturor celor trei componente fac ca această iubire să fie mai trainică decât oricare dintre celelalte iar cei implicaţi în ea să se simtă profund şi deplin împliniţi. Uneori, când timpul şi poate instalarea rutinei determină erodarea şi dispariţia pasiunii, această iubire se transformă în iubire prietenească (companion).
Sternberg emite un avertisment, valabil pentru toate nivelurile de iubire, inclusiv pentru aceasta, desăvârşită: iubirea trebuie exprimată, arătată, pentru a putea fi trăită. Fără comunicare, totul se reduce la o fantasmă, la o trăire interioară, iluzorie şi neîmplinitoare.
*****
In fapt, fiecare persoană are în orice moment două triunghiuri ale iubirii: unul al relaţiei actuale, în care fiecare trăieşte, şi unul care descrie relaţia şi iubirea ideală, aşa cum acesta/aceasta o vede. Relaţiile cele mai reuşite şi mai trainice au loc între persoane ale căror triunghiuri personale sunt cât mai compatibile.
*****
Am postat mai sus şi o diagramă, o reprezentare grafică a triunghiului iubirii în acord cu teoria lui Robert Sternberg.
Ai putea privi această diagramă ca pe o hartă, o hartă a iubirii tale, a relaţiei pe care o trăieşti în prezent. Şi ca de fiecare dată când priveşti o hartă, ai putea să te întrebi:
– unde mă aflu eu acum, pe această hartă? (în ce fel de relaţie mă aflu: există în această relaţie intimitate? dar pasiune? dar angajament?)
– unde aş dori să ajung? de ce?
– care este drumul de urmat pentru a ajunge acolo unde îmi doresc?
Iar apoi ai putea să reflectezi:
– care sunt factorii care m-ar putea ajuta?
– care sunt factorii care m-ar putea împiedica?
– ce anume depinde de mine şi ce nu?
In final, adoptă singura atitudine sănătoasă posibilă: fă tot ceea ce depinde de tine, foloseşte tot ceea ce te-ar putea ajuta, ocoleşte tot ceea ce te-ar putea bloca sau îndepărta de iubire.
Iubeşte!
.
Să fii iubit(ă)!
.
La taifas cu Radu 