La mulți ani!
.
Fericiţi cei ce nu mai au nevoie în viețile lor de nici o speranţă!
Pentru că ei sunt cei puternici, ei sunt cei ce împlinesc sau au împlinit ceea ce și-au dorit.
Pentru că speranța este un umil cerșetor, blocat undeva înaintea porților realizărilor, și care așteaptă ca ceva sau cineva să-i așeze în palma întinsă ceea ce-și dorește.
Care așteaptă ca ceva sau cineva ”să facă ceva” pentru a obține ceea ce-și dorește.
A merge prin viață fluturându-ți speranțele ca pe niște stindarde nu pare a fi vreo cruciadă victorioasă: în fapt nici nu mergi nicăieri, și nici nu câștigi nimic. Te așezi cuminte și smerit pe treptele așteptării și stai acolo pentru ca ceva sau cineva să împlinească ceva pentru tine, în locul tău.
Speranța este o palmă întinsă care doar cere și nu face.
Atunci când doar speri, în fapt, renunți voluntar la propria putere și creativitate, și o oferi altcuiva, adesea necunoscut, iluzoriu sau inexistent, pentru ca acest altcineva să facă lucrurile în locul tău.
Atunci când doar speri, de fapt nu faci nimic.
Doar aștepți.
A spera este o stare, nu o acțiune.
***
Nu știu câte speranțe ți-ai creat în 2014 și cum ai trăit cu ele, cum ți-au alimentat sau parazitat ele viața.
Iți doresc ca în 2015 să găsești energia, voința și puterea de a face ceva cu și din speranțele tale.
La mulți ani!
Dansezi?
In două moduri poţi conduce o societate: prin speranţă şi prin frică. .
.
Privind în jurul meu, regăsesc în ochii oamenilor cu care mă întâlnesc, prezenţa amândurora, încolăcindu-se precum dubla spirală a unui nou ADN emoţional.
Văd speranţa de a trăi fără frică.
Văd frica de a pierde orice speranţă.
Văd cum, atunci când speranţa este mai mare ca niciodată, apare mereu o nouă frică, mai ameninţătoare decât cele cunoscute deja.
Văd cum, atunci când frica este la nivele critice, apare mereu din senin, o nouă speranţă, mai luminoasă şi mai generoasă decât tot ce am trăit anterior.
E un balet zbuciumat şi epuizant, pe notele unei simfonii pe care nu ştiu cine a compus-o, revărsată de sub bagheta unui dirijor ascuns sau camuflat, urmând paşii chinuitori ai unei coregrafii de supravieţuire.
Şi-atunci, nu pot să nu mă întreb: de asta am venit aici, pentru a supravieţui?
Şi poţi să te întrebi şi tu.
Dacă răspunsul la această întrebare este „da”, e foarte simplu: nu ai nimic special de făcut, continuă să faci tot ceea ce ai făcut până acum, în acelaşi fel, cu aceleaşi emoţii şi fireşte, cu aceleaşi rezultate.
Dar dacă răspunsul tău este „nu”, atunci cu siguranţă că ai avea ceva de făcut. Ai putea începe prin a refuza fricile şi speranţele „lor”, indiferent cine ar fi „ei”, cei care ţi le-au furnizat: familie, educaţie, dogmă religioasă, societate, etc.
Dincolo de fricile şi speranţele „lor”, se află viaţa TA.
Dincolo de fricile şi speranţele „lor” se află bucuria şi plăcerea propriului tău balet. Iar acest dans are ceva special: în paşii săi se află răspunsul la întrebarea iniţială, de ce ai venit aici.
Dar trebuie să dansezi acest dans, al tău, pentru a afla răspunsul tău.
.
Moare câte puţin…
Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe „i”
în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să stălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează
sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă
şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs şi
cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că
„a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim…
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să-ţi doreşti să fii fericit, doreşte-ţi asta în fiecare zi!.
La taifas cu Radu 