Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
Dansezi?
In două moduri poţi conduce o societate: prin speranţă şi prin frică. .
.
Privind în jurul meu, regăsesc în ochii oamenilor cu care mă întâlnesc, prezenţa amândurora, încolăcindu-se precum dubla spirală a unui nou ADN emoţional.
Văd speranţa de a trăi fără frică.
Văd frica de a pierde orice speranţă.
Văd cum, atunci când speranţa este mai mare ca niciodată, apare mereu o nouă frică, mai ameninţătoare decât cele cunoscute deja.
Văd cum, atunci când frica este la nivele critice, apare mereu din senin, o nouă speranţă, mai luminoasă şi mai generoasă decât tot ce am trăit anterior.
E un balet zbuciumat şi epuizant, pe notele unei simfonii pe care nu ştiu cine a compus-o, revărsată de sub bagheta unui dirijor ascuns sau camuflat, urmând paşii chinuitori ai unei coregrafii de supravieţuire.
Şi-atunci, nu pot să nu mă întreb: de asta am venit aici, pentru a supravieţui?
Şi poţi să te întrebi şi tu.
Dacă răspunsul la această întrebare este „da”, e foarte simplu: nu ai nimic special de făcut, continuă să faci tot ceea ce ai făcut până acum, în acelaşi fel, cu aceleaşi emoţii şi fireşte, cu aceleaşi rezultate.
Dar dacă răspunsul tău este „nu”, atunci cu siguranţă că ai avea ceva de făcut. Ai putea începe prin a refuza fricile şi speranţele „lor”, indiferent cine ar fi „ei”, cei care ţi le-au furnizat: familie, educaţie, dogmă religioasă, societate, etc.
Dincolo de fricile şi speranţele „lor”, se află viaţa TA.
Dincolo de fricile şi speranţele „lor” se află bucuria şi plăcerea propriului tău balet. Iar acest dans are ceva special: în paşii săi se află răspunsul la întrebarea iniţială, de ce ai venit aici.
Dar trebuie să dansezi acest dans, al tău, pentru a afla răspunsul tău.
.
Trăind în iad
.
.
Iadul nu este un loc mitic, cu o locaţie neprecizată, în care ajung cei ce încalcă legi şi reguli, reale sau imaginare.
Iadul nu este un loc.
Iadul este într-o mulţime de locuri, răsfirate pe întreg pământul. Pentru că iadul nu este un loc colectiv, ci unul foarte personal.
Fiecare om abuzat şi persecutat, al cărui corp a fost mutilat sau al cărui suflet a fost zdrobit prin suferinţă, fiecare femeie violată sau umilită, fiecare copil a cărui inocenţă a fost călcată în picioare, au experimentat viaţa în iad aici, pe pământ.
Fiecare persoană nevoită să suporte discriminarea sau denigrarea, fiecare persoană silită, prin ignoranţă, răutate sau nepăsare, să se retragă într-o realitate proprie alterată sau chiar imaginară, din cauza unei neputinţe fizice sau mentale, toţi aceştia, au fost deja în iad.
Fiecare dintre ei locuieşte deja într-o bucăţică de iad.
Pentru fiecare dintre ei, iadul înseamnă a-şi aminti fără putinţa de a schimba ceva. Inseamnă a vieţui fără a trăi.
Nu te mira, dragă prietene, dacă vei găsi locuri de iad şi în vile somptuoase, în penthouse-uri sau apartamente de lux, în care îşi duc viaţa oameni ce poartă masca fericirii. Nu te mira să găseşti în aceste iaduri figuri angelice, cu obraji rozalii şi bucle blonde, sau vindecători ce au găsit panaceul, maeştri care au găsit „calea”, preoţi sau predicatori care te ameninţă pe tine cu propriul lor iad.
Pentru fiecare dintre ei, iadul înseamnă a desena cu propria mimică o faţă fericită, aşezată peste goliciunea dinlăuntru. Inseamnă teama de a ieşi din rânduri, teama de a nu fi aliniat la cerinţele de moment ale „sistemului”. Inseamnă neputinţa de a ieşi dintr-o viaţă asemenea unei capcane de lux, care nu îi va omorî niciodată dar care nu le va permite niciodată să zboare pentru a se simţi pe ei înşişi.
In genialitatea sa, Dante a intuit că toţi cei ce locuiesc în iadul lor personal au lăsat afară până şi cea din urmă resursă: speranţa.
Aşadar, dragă prietene, pentru mulţi dintre semenii noştri, iadul este un loc real.
Aici, în această viaţă, pe acest pământ.
***
Ce crezi, cine sau ce îi păzeşte pe aceşti oameni pentru ca să nu poată ieşi de acolo?
Cine te nefericeşte?
.
.
O mare parte a nefericirilor din vieţile noastre este generată de diferenţele dintre ceea ce suntem cu adevărat (adevăratul nostru sine) şi ceea ce credem sau ne imaginăm că suntem (imaginea de sine).
Unele dintre cele mai mari temeri ale noastre nu provin din credinţa că nu am fi suficient de capabili să realizăm ceva, ci din aceea că avem puteri practic nelimitate, că am putea realiza orice. Şi ne amputăm mereu aceste puteri nelimitate, folosindu-ne de instrumentele pe care familia, societatea şi cultura în mijlocul cărora ne-am născut ni le pun „generos” la dispoziţie: frica, ruşinea şi vina.
Lumina din noi este cea care ne înfricoşează, şi nu întunericul nostru. Şi pentru că ne este teamă de strălucirea acestei lumini interioare, începem să purtăm ochelarii predecesorilor noştri. Şi ai predecesorilor lor…
Mintea noastră inconştientă deschide la un moment dat un dialog interior interminabil, începând să se întrebe: „cine sunt eu ca să merit să fiu atât de inteligent(ă), de atrăgătoare (sau atrăgător), atât de talentat(ă) şi atât de minunat(ă)?”
Iar acest dialog interior este acea forţă care pune în mişcare frica, vina şi ruşinea, în limitarea bucuriei pe care ai putea-o simţi în viaţa ta. O bucurie reală, atât de reală şi de intimă încât aproape că ai putea-o palpa.
Dacă ai fi conştient(ă) de acest dialog interior, cu siguranţă că ai putea să te întrebi: „De ce nu aş merita toate acestea?„
Ai începe să înţelegi că toate autolimitările şi autoconstrângerile tale nu conţin nimic înălţător, nimic spiritual. „Sacrificiul” tău nu are de fapt nici o utilitate. A nu te lăsa pe tine să străluceşti doar pentru a nu-i face pe cei din jurul tău şi din viaţa ta să se simtă nesiguri în preajma ta, este unul dintre cele mai inutile, dacă nu chiar destructive demersuri pe care le-ai putea întreprinde. Singurul rezultat al său ar fi acela că în viaţa ta nu va străluci nici o lumină şi că tu te vei simţi mizerabil în interiorul tău, indiferent de realizările pe care le obţii, indiferent de acumulările pe care le faci. Şi nici măcar nu vei ştii din ce cauză te simţi aşa, şi ca atare nu ai avea cum să ştii ce anume ai putea remedia.
Dar dacă ai lăsa lumina din tine să strălucească, ai oferi permisiunea, în mod inconştient, şi altor oameni să facă la fel. Eliberarea ta de teamă, de vină şi ruşine îi va elibera şi pe alţii. Ai deveni unul (una) dintre cei ce vor rupe lanţul de transmitere a acestor credinţe limitative. Ai arăta (şi în primul rând ţi-ai arăta ţie) că se poate şi aşa!
***
Cu toţii suntem copiii Universului şi ne-am născut pentru a face ca glasul acestuia să se audă. Iar glasul său nu este doar în unii dintre noi: este în fiecare dintre noi.
Glasul Universului este şi în tine.
.
după Paul McKenna
Cine se teme de cine?
.
.
Intre tot ceea ce cunoşti şi tot ceea ce nu cunoşti dar ai vrea să ştii, se află o linie subţire de demarcaţie. Este o linie atât de subţire încât o poţi depăşi cu un simplu pas.
Poate că uneori priveşti această graniţă cu teamă, sau poate cu neîncredere, având reţineri în a păşi mai departe. Pentru că într-adevăr, nu ştii ce te aşteaptă dincolo de linie.
Trebuie să-ţi spun acum un mic secret:
Necunoscutului îi este la fel de teamă de tine pe cât îţi este ţie de el!
Nu tu, ci el, necunoscutul, se va retrage mereu din faţa ta!
Cu fiecare pas pe care îl faci înainte, lumea a ceea ce cunoşti va deveni tot mai mare iar lumea necunoscutului tot mai mică. Iar între ele, între tine şi necunoscut, va exista mereu această linie de demarcaţie.
Aşadar, poţi păşi fără nici o grijă!
Tot ceea ce acum îţi poate inspira teamă se va retrage din faţa ta!
Bănuţul de pe trotuar
Ce faci atunci când vezi un bănuţ pe jos?
Te apleci să-l ridici, sau treci indiferent(ă) mai departe?
.
.
.
.
Bunăstarea materială, cu alte cuvinte confortul economic şi financiar, reprezintă un deziderat legitim al oricărei persoane. Un obiectiv de viaţă care, din nefericire uneori, se transformă într-un vis şi rămâne aşa.
Pentru a ajunge la acea stare de confort financiar considerată optimă, cei mai mulţi dintre oameni îşi construiesc cariere şi afaceri, se pregătesc mai mult sau mai puţin intens în vederea surprinderii şi folosirii oricărei oportunităţi pe care curgerea vieţii le-o poate scoate în cale. Fireşte că alţii îşi construiesc chiar şi aceste oportunităţi.
Banii au reprezentat dintotdeauna un magnet social şi pare că în timpurile noastre îşi exercită cu şi mai mare forţă puterea de atracţie.
Toate bune şi frumoase până aici, numai că viaţa ne arată că doar unii îşi împlinesc acest obiectiv.
S-au întrebat mulţi şi mă întreb şi eu care ar putea să fie diferenţa între cei ce ajung să-şi trăiască acest vis al bunăstării şi cei care încă îl visează.
Dincolo de toate aspectele care ar putea fi luate în considerare, deasupra tuturor, tronează ATITUDINEA.
Atitudinea faţă de valoarea materială, faţă de ban, şi, mai importantă decât aceasta, atitudinea faţă de sine în raport cu banii.
Ultimii 20 de ani au adus şi în România tone de cărţi care te învaţă cum să te îmbogăţeşti (mai mult sau mai puţin rapid) fie explicându-ţi diverse pârghii şi instrumente financiare, fie încăţându-te cum să te “aliniezi emoţional” cu scopul urmărit, astfel încât, conform unei vorbe celebre, “să vină banii pachete”.
.
Ceea ce însă puţini te învaţă este că atitudinea ta faţă de bani este o construcţie elaborată, pe care ai ridicat-o în timp, la care ai “trudit” din greu în timp ce făceai faţă tuturor presiunilor care ţi-au punctat viaţa. O construcţie mentală în care ai introdus toate învăţăturile pe care le-ai primit de-a lungul timpului de la părinţii tăi, de la fraţi sau surori, de la şcoală, de la biserică, informaţii culese din surse respectabile deopotrivă cu superstiţii care s-au agăţat de tine în ceasurile tale de teamă şi îndoială. O construcţie ce conţine deopotrivă cărămizi solide, concrete, formate din informaţii, cunoştinţe şi deprinderi, dar şi elemente nepalpabile, provenite din ceea ce intuieşti, din ceea ce simţi. Şi întreaga construcţie este extrem de rapid radiografiată (şi eventual diagnosticată) în răspunsul simplu la întrebarea din preambul: “Ce faci atunci când vezi un bănuţ pe jos? Te apleci să-l ridici, sau treci indiferent(ă) mai departe?”.
Răspunsul pe care ţi-l dai (şi care, ca de obicei, este relevant doar pentru tine) spune totul despre atitudinea ta faţă de bani. Arată tot ceea ce ai inclus de-a lungul vremii în această construcţie mentală personală. Arată dacă, din punctul tău de vedere, gestul de a te apleca pentru a lua bănuţul, merită acest efort. Arată dacă tu (şi nimeni altcineva) consideri că meriţi acel bănuţ. Arată dacă crezi în noroc sau nu şi dacă atunci când un eveniment încadrabil conceptului de noroc se manfestă, îl poţi primi şi accepta. Arată dacă îţi pasă sau nu că eşti văzut de alţii în timp ce faci acest gest, al ridicării bănuţului, şi cum te raportezi la această eventualitate. Arată dacă îţi pasă sau nu de ceea ce ar putea să creadă despre tine cei ce te văd în timp ce ridici bănuţul. Arată dacă îţi e frică sau nu. Frică de ce? te vei întreba probabil. Frică de orice, pentru că orice frică ai resimţi va ascunde în spatele său o alta, mai puţin acceptabilă decât prima, şi tot aşa mai departe..
Unul dintre conceptele recent apărute în domeniul dezvoltării personale, practic una dintre “mărcile înregistrate” ale mişcării New Age, este acela al abundenţei. Abundenţă. Atât şi nimic mai mult. Pentru că restul este lăsat la latitudinea (a se citi proiecţiile) fiecăruia: abundenţă materială, de sănătate, spirituală, creativă… Orice, dar din abundenţă. Despre abundenţă s-a scris şi se mai scrie încă din greu. Există cărţi, filme, videoclipuri motivatoare, pps-uri, articole, fotografii, transe hipnotice, şi chiar şi piese muzicale, toate gata să te transporte în extatica lume a abundenţei.. Există poate milioane de gigabytes dedicaţi acestui subiect. Ei bine, care este atitudinea ta atunci când 1 bit din această abundenţă “îţi bate la uşă” sub forma bănuţului de pe trotuar? Un bănuţ a cărui valoare este de mii de ori mai mică decât a oricăreia dintre cărţile despre abundenţă, dar care este infinit mai concret. Valoarea bănuţului constă în aceea că el te pune în faţa unei decizii. Iar această decizie, ca dealtfel toate deciziile pe care le iei în decursul vieţii, vorbeşte despre tine, despre CUM eşti. Oglindă infimă şi adesea murdară şi ciobită, bănuţul îţi arată dacă îţi doreşti cu adevărat această abundenţă şi dacă eşti pregătit să o primeşti, sau dacă eşti măcinat de temeri şi superstiţii. *** Imi amintesc acum de un banc destul de popular într-o vreme, care vorbea despre un bătrân foarte credincios, care în timpul unor inundaţii s-a refugiat din calea apelor urcându-se pe acoperişul casei sale. In timp ce apele creşteau mereu, a refuzat ajutorul vecinilor, al jandarmilor şi al unui elicopter de intervenţie, replicând tuturor că pe el îl va salva Dumnezeu. Inevitabilul s-a produs atunci când apele, umflate peste măsură, au măturat cu totul casa, cu tot cu bătrânul urcat pe ea. Ajuns în faţa lui Dumnezeu, bătrânul s-a lamentat şi a reproşat că după o viaţă petrecută în credinţă, în curăţenie şi rugăciune, a fost uitat. Dumnezeu a consultat acel Registru al tuturor registrelor, şi urmărind cu degetul o linie de text, i-a replicat: – Imi pare rău moş Petre, dar ţi-am trimis întâi vecinii, apoi jandarmii, şi în cele din urmă ţi-am trimis şi un elicopter.***
Deci, ce o să faci cu bănuţul? O să-l laşi acolo, gândindu-te cu teamă că este blestemat, sau că este al altcuiva (deşi cel care l-a pierdut e imposibil de identificat), sau că nu-l meriţi, sau că poate ar fi mai folositor altuia, sau că pur şi simplu “nu e bine” să aduni bani găsiţi? Sau îl vei ridica zâmbind, gândindu-te la felul năstruşnic în care abundenţa mult chemată găseşte de cuviinţă să-şi facă apariţia în viaţa ta, şi spunând în gând un simplu dar plin de recunoştinţă “Mulţumesc”? .Povestea şoricelului
.
Un şoarece ajunsese într-o stare de epuizare psihică din cauza fricii lui de pisici. Din fericire, unui vrăjitor i se făcu milă de el şi-l transformă în pisică. Apoi, lui îi fu foarte frică de câini. Magicianul îl transformă atunci în câine. Atunci începu să se teamă de pantere, aşa că vrăjitorul îl transformă într-o panteră. Nu după mult timp, el fu cuprins de frica de vânători. Atunci vrăjitorul renunţă să-l mai ajute, îl transformă la loc în şoarece, si-i spuse:
– Orice-aş face pentru tine, nu-ţi e de nici un folos, pentru că tu de fapt ai inimă de şoarece.
.
după o poveste de Anthony de Mello
.
Despre hipnoterapie (2)
Nu ştim, nici măcar cu o precizie de un secol, când şi cum s-a desfăşurat prima şedinţă de hipnoză din istoria omenirii. Ceea ce ştim, şi am expus deja în prima parte a articolului, este că hipnoza are o vechime foarte mare ca tehnică terapeutică. Şi mai ştim că acest instrument terapeutic, al inducerii unei stări de transă propice vindecării mentale sau somatice, a fost multă vreme prezentat oamenilor fie într-un veşmânt religios, prin practicarea sa de către preoţii unor culte sau temple, fie aureolat de misterul care înconjoară tot ceea ce este ocult şi ezoteric şi accesibil doar iniţiaţilor. Şi cum să nu te înclini plin de admiraţie, cum să nu venerezi un personaj ca acela al unui Mare Preot care are o putere pe care tu, muritor de rând, salahor la ridicarea piramidelor sau simplu pescar în Egee, nu poţi să o înţelegi şi poate că nici nu ai un cuvânt prin care să o denumeşti? Şi cum să nu-ţi fie teamă de un astfel de personaj? Asta se întâmpla acum 2000-3000 de ani. Sau cel puţin aşa îmi imaginez. De atunci s-au schimbat multe lucruri privitoare la circulaţia cunoştinţelor şi descoperirilor ştiinţifice, la liberul acces al oamenilor la aproape tot ce înseamnă zestrea de cunoaştere şi înţelepciune a umanităţii. Cu toate acestea, hipnoza şi transa hipnotică au rămas până şi în zilele noastre, cel puţin într-o oarecare măsură, victime ale ignoranţei şi fricii. Acestea sunt două dintre principalele motive pentru care hipnoterapia a parcurs un ciclu istoric extrem de zbuciumat. Acest drum a cuprins, îndată după descoperire, aproape toate atitudinile sociale posibile: aplicare, scepticism, demonizare, entuziasm, obtuzitate, ignorare, denigrare, pentru a ajunge în final la acceptare. In cele ce urmează o să demontez câteva dintre cele mai comune şi mai răspândite (şi din păcate, încă circulante) mituri referitoare la hipnoză. Textul este o compilaţie construită din extrase din tratatele şi publicaţiile cu caracter ştiinţific ce tratează hipnoza, din prelegerile unor hipnoterapeuţi de renume, de pe site-urile de specialitate precum şi din propriile notiţe luate la cursurile sau seminariile la care am participat. .
14 mituri referitoare la hipnoză .
1. Pacientul hipnotizat este inconştient ; Starea de transă este o stare de conştienţă modificată, ce nu are nimic comun cu somnul. Este o stare asemănătoare celei în care vizionăm un film sau citim o carte, fiind profund cuprinşi de acţiunea derulată pe ecran sau desprinsă din paginile cărţii. Este o stare de relaxare, în cursul căreia putem auzi ceea ce se petrece în jurul nostru, iar dacă ceva ne alarmează, ne deranjează sau ne crează disconfort, cel mai probabil că vom deschide ochii şi vom ieşi din transă. De asemenea, dacă sugestiile date de hipnoterapeut sunt, din diferite motive, deranjante sau neplăcute, rezultatul va fi acelaşi : deschidem ochii şi ieşim din transă. 2. Pacientul hipnotizat se supune oricărei sugestii venite din partea hipnotizatorului ; In timpul transei, aşa cum am descris-o mai sus, pacientul păstrează nealterată capacitatea de a gândi şi de a face propriile sale alegeri, inclusiv de respingere a sugestiilor hipnotice primite de la hipnoterapeut. In cel mai simplu mod, va deschide ochii şi va refuza sugestiile. 3. Pacientul hipnotizat poate fi determinat să ofere informaţii pe care nu doreşte să le furnizeze; Pacientul îşi păstrează deplina personalitate în timpul transei, inclusiv discernământul privind relevarea de informaţii despre sine sau despre evenimentele din viaţa sa. Dacă el nu va dori să comunice unele lucruri, pur şi simplu nu o va face, fie răspunzând negativ întrebărilor puse sau declarând că nu doreşte să vorbească despre acel subiect, fie minţind. 4. Pacientul hipnotizat nu poate minţi; Având în vedere că pacientul este perfect conştient de sine, că poate gândi şi că poate discerne informaţiile solicitate, deşi este total contraproductivă, minciuna este posibilă în timpul transei. Am spus că este contraproductivă pentru că a minţi înseamnă a furniza informaţii false în locul celor reale, ceea ce poate direcţiona întregul proces terapeutic pe o pistă falsă. 5. Transa este generată de “forţa psihică” a hipnoterapeutului; Teoria acceptată la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, care promova ideea existenţei unei “forţe psihice” sau a unui “magnetism” al hipnoterapeutului, a devenit desuetă şi nu mai ţine decât de domeniul picanteriei. Această teorie a apărut prin imposibilitatea hipnotizatorilor acelor vremuri de a-şi explica, lor sau altora, mecanismul de inducţie al transei ca şi starea obţinută de pacient în timpul acesteia. Dacă adăugăm şi teatralismul ce a caracterizat acele vremuri vom găsi explicaţia completă pentru existenţa teoriei. Ca urmare a unui training specializat, oricine poate deprinde tehnicile de inducere a unei transe, ceea ce înseamnă că oricine poate hipnotiza o altă persoană, această abilitate neavând nimic de-a face cu forţa psihică sau magnetismul. Dar, atenţie! Ceea ce facem în cursul unei transe, conţinutul care dă valoare terapeutică hipnozei, se învaţă numai în formările specializate de hipnoterapie şi psihoterapie. Cu alte cuvinte: don’t do this at home! 6. Doar anumite categorii de persoane pot fi hipnotizate; Orice persoană poate fi hipnotizată. Există, e-adevărat, susceptibilităţi individuale, diferite, faţă de inducţia hipnotică (caracteristici ce pot fi măsurate cu ajutorul scalelor de inducţie hipnotică şi al testelor de sugestibilitate hipnotică). Acestea indică doar cât de uşor sau greu sau cât de repede sau încet poate fi indusă o transă hipnotică unei persoane, dar, orice persoană poate fi hipnotizată. 7. După ce ai fost hipnotizat o dată, nu mai poţi opune rezistenţă; Procesul de inducere a transei ca şi starea de conştienţă modificată aferentă acesteia sunt de fiecare dată similare. Ceea ce înseamnă că, beneficiind de prezenţa nealterată în vreun fel a propriei gândiri şi a propriului discernământ, pacientul poate reacţiona de fiecare dată fie prin acceptarea sugestiilor şi intrarea în transă, fie prin respingerea acestora şi implicit refuzul transei. 8. Pacientul hipnotizat se confruntă cu pericolul imposibilităţii revenirii din transă; Pur şi simplu nu există un astfel de pericol. In mod similar sugestiilor de inducere a transei, există sugestii referitoare la încetarea acestei stări şi revenirea în starea de conştienţă uzuală, obişnuită. Deoarece pacienţii percep starea din timpul transei ca una de relaxare foarte plăcută, poate exista tendinţa din partea acestora de a-şi prelungi “şederea” în transă, dar aceste prelungiri, destul de rare, sunt de ordinul a câteva secunde sau zeci de secunde, după care deschid ochii şi revin în starea de veghe pe care o cunoaştem cu toţii. Intr-o proporţie extrem de redusă, influenţată şi de particularităţile clinice ale unora dintre pacienţi, aceştia nu urmează sugestiile de revenire din transă. De aici înainte sunt posibile două tipuri de finaluri: – transa în care se află pacientul se superficializează în mod natural astfel încât acesta se trezeşte în mod spontan; – transa pacientului devine mai profundă şi acesta adoarme. După un somn foarte liniştit şi odihnitor, acesta se trezeşte spontan, mai liniştit şi mai odihnit. 9. Persoanele hipnotizabile sunt slabe; Acest tip de afirmaţie este făcut de regulă tocami de persoane care ele însele se tem, în mod nejustificat, de hipnoză. Intrarea în transa hipnotică necesită mobilizarea şi utilizarea de către pacient a resurselor sale personale de imaginativitate, de creativitate şi de inteligenţă. Cu siguranţă că nu putem eticheta drept slabă o persoană, pentru că posedă şi ştie să utilizeze aceste resurse, de altfel foarte apreciate în viaţa de zi cu zi. Ca să nu mai spun că hipnoza nu are cu nimic de a face cu greutatea sau cu muşchii ! 10. Hipnoza poate periclita sănătatea pacientului; Hipnoterapia a apărut ca abordare psihoterapeutică tocmai pentru că, prin mobilizarea şi utilizarea resurselor inconştiente ale pacienţilor, reuşeşte să redea sau să îmbunătăţească starea de sănătate a acestora. Premisa din subtitlu nu are nici cel mai mic fundament ştiinţific, fiind generată cel mai probabil din ignoranţă sau teamă, iar rezultatele obţinute de-a lungul a multe decenii de hipnoterapie sunt elocvente în acest sens. 11. Pacientul tratat prin hipnoterapie devine inevitabil dependent; Indiferent cât de plăcută este starea pe care pacientul o trăieşte în cursul unei transe, aceasta nu creează vreun fel de dependenţă. La fel cum nici cel mai frumos film vizionat vreodată sau cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată nu creează vreo dependenţă cuiva, nici transa hipnotică nu provoacă adicţia. Oricât de mult ne-ar place sau ne-am dori să revedem sau să recitim acele filme sau cărţi, dacă aceasta nu se întâmplă, nu trăim vreun fenomen de sevraj. In mod similar nici absenţa transelor hipnotice din viaţa noastră, după una sau mai multe şedinţe de hipnoterapie, nu ne va furniza vreun semn sau simptom de dependenţă. 12. Inducerea transei implică întotdeauna un ritual monoton; Inducerea transei se poate face în multe feluri, iar modalitatea prin care hipnoterapeutul “recită” monoton un text ce conţine sugestiile de relaxare şi intrare în transă nu este decât unul dintre acestea. Tehnicile de inducere a transei diferă de la o abordare hipnoterapeutică la alta, dar este bine de ştiut că se poate obţine intrarea în transă şi “instant”, din două fraze. Experienţa lui Milton Erickson, părintele hipnoterapiei moderne, ce-i poartă numele, sunt relevante în acest sens. 13. Pentru a intra în transă persoana trebuie neapărat să se relaxeze mai întâi; Am explicat şi mai sus că există tehnici şi modalităţi de a induce transa hipnotică în aproape orice condiţii şi fără nici un fel de relaxare prealabilă. Aceste tehnici constau în principal în deturnarea bruscă a atenţiei pacientului spre un subiect paradoxal şi utilizarea stării de “stupoare” apărute pentru a obţine transa hipnotică. 14. Prin hipnoterapie poate fi evocată cu acurateţe o amintire Hipnoterapia vizează accesarea, mobilizarea şi utilizarea resurselor inconştiente ale unui pacient în scopul îndepărtării unor suferinţe psihice, a unor emoţii nedorite sau a unor comportamente dăunătoare vieţii sau intereselor acestuia. Ca atare, în stare de transă, pacientul va accesa şi evenimente sau stări petrecute în trecut, dar din cuprinsul cărora îşi va reaminti doar ceea ce este relevant pentru problema sa actuală şi pentru rezolvarea acesteia. De exemplu, dacă pentru rezolvarea unei probleme este important ca pacientul să evoce faptul că a înotat odată, cândva, el îşi va aminti probabil acest lucru, dar nu va şti să ne spună ce culoare sau model avea costumul său de baie din acel moment. . ********************************************************* Demersul meu are o finalitate simplă şi la vedere: dacă vreodată, de-a lungul vieţii tale, vei fi în postura de a decide cu privire la folosirea hipnoterapiei pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa, să o poţi face în cunoştinţă de cauză. Să poţi face o alegere liberă, neinfluenţată nici de ignoranţa unora şi nici de fricile sau bigotismul altora. Să poţi face o astfel de alegere fără a transplanta în tine problemele sau credinţele (raţionale sau nu), care bulversează sau afectează vieţile altora.
Pentru că alegerea ta îţi va afecta viaţa ta. .
Măştile noastre
“Omul este cel mai puţin el însuşi, atunci când vorbeşte în propria persoană. Dă-i o mască, şi el îţi va spune adevărul. ”
Oscar Wilde
Masca (din arăbescul mashara – glumă, derâdere, farsă, păcăleală) reprezintă una dintre cele mai vechi descoperiri ale omului, contemporană focului şi probabil anterioară descoperirii roţii şi altor unelte sau instrumente care ne-au marcat şi îndulcit evoluţia. Izvorâtă dintr-un psihic pe care nu putem decât să-l reconstituim acum, prin metode aproape arheologice (şi care includ, printre altele, şi arheologia), masca omului primitiv ne vorbeşte despre temerile acestuia, despre pasiunile sale, despre aspiraţiile, idealurile şi aşteptările sale.Cred că nu vom găsi niciodată, oricare ar fi metoda de cercetare, acel prim artefact căruia să-i ataşăm mândri eticheta de primă mască a omenirii. Poate că nici nu există aşa ceva şi prima mască a fost doar o expresie a feţei, individualizată pentru o anumită situaţie. Dar dacă ar exista un astfel de artefact, nu ştiu dacă o să reconstituim vreodată ce a gândit acel strămoş al nostru care l-a pus primul pe faţă. Era o mască de venerare a zeilor? Era o mască de vânător sau de războinic neînfricat? Era o mască de fecioară în căutarea dragostei sau a maternităţii? Cert este însă faptul că din acel moment, în noi s-a produs o schimbare. Am învăţat că putem fi alţii. Am învăţat că putem să fim cine vrem, sau cine avem nevoie să fim într-o anumită situaţie. Sau, de ce nu, cine trebuie să fim. Cred că din perspectiva observării evoluţiei psihicului uman, acela a fost un moment de cotitură, un moment în care psihicul uman a căpătat un nou instrument de manifestare având o dublă funcţie: depersonalizarea şi personificarea. Din acel moment vom găsi în toate ritualurile sociale şi/sau religioase, un foarte bogat arsenal de măşti, al căror rol este acela de a-l depersonaliza pe purtător şi de a personifica o valoare contemporană: divinitatea epocii sau zonei respective, elemente ale naturii, idealul de frumuseţe feminină sau masculină al vremii, sau de ce nu, puternicii zilei. Din acel moment, masca începe o evoluţie istorică proprie, paralelă cu a omului care o utilizează tot mai des, în decursul căreia rolul său principal rămâne acela ambivalent de a ascunde ceva şi de a proiecta altceva în afară, căpătând însă şi roluri noi, cu caracter artistic, tehnic, militar, etc. Dar se mai întâmplă ceva: dezvoltarea inteligenţei îl învaţă pe om că nici măcar nu are nevoie de o mască materială, de o mască-obiect, în spatele căreia să se ascundă şi din spatele căreia să proiecteze în jurul său o altă imagine de sine. Capacitatea psihică proprie, intrinsecă, de a se ascunde şi de a se transforma în altcineva, devine noua mască. O mască psihică, comportamentală. După această scurtă introducere cu caracter cvasi-antropologic, mă despart de masca-obiect, rămânând însă în compania măştii psihice. Masca ne scuteşte de povara de a fi noi înşine Spuneam mai sus că masca-obiect are două roluri: pe cel de ocultare, de ascundere, şi pe cel de transformare. Exact aceleaşi roluri au fost preluate şi de masca psihică. Rămânem ascunşi, nevăzuţi şi necunoscuţi în spatele măştilor noastre şi devenim ce vrem să părem în faţa celorlalţi. Dar de ce purtăm măşti? Ca şi multe altele din structura psihicului uman, şi masca apare pentru a împlini şi a acoperi una sau mai multe nevoi. Şi întrucât am menţionat existenţa a două roluri ale măştii, nevoile împlinite de aceasta sunt tot în număr de două: nevoia compensării fricii generate de neacceptarea de sine şi nevoia de completare sau augmentare a propriei imagini şi personalităţi. Oricât am încercat să despart aceste două roluri ale măştii, nu am reuşit. Cu cât am stat mai mult pe gânduri, analizând subiectul, cu atât mai fermă a devenit în mine convingerea că aceste două roluri sunt indisolubil legate între ele. Aşa cum masca-obiect are două feţe, una interioară ce se aplică pe figură şi care are rolul de a acoperi ceea ce nu vrem să se vadă, si una exterioară, îndreptată spre ceilalţi şi care reprezintă persoana care vrem să părem, tot aşa şi masca generată psihic, pe de-o parte ascunde starea, emoţiile, inabilităţile, într-un cuvânt defectele pe care nu vrem să le vadă nimeni, iar pe de altă parte, proiectează în societate sau în relaţie, un eu fals dar socotit necesar, pentru că acesta include toate calităţile pe care ni le dorim sau pe care ne imaginăm că ceilalţi le aşteaptă sau le-ar plăcea să le vadă în noi. Cu toate acestea, pentru a putea aprofunda semnificaţiile lor, o să tratez distinct cele două roluri, ca şi cum ar putea fi separate. Masca ce ne ascunde
Această mască este generată de frică. Omul care poartă această mască trăieşte teama că în lipsa ei, ceilalţi îl vor vedea exact aşa cum este, iar ceea ce vor vedea îi va face să-l respingă, să-l ocolească sau să-i facă rău. O astfel de persoană este depozitara unei imagini de sine negative şi în consecinţă are o stimă de sine scăzută. Însuşirile pe care o astfel de persoană şi le atribuie, aparţin, parţial sau chiar în totalitatea lor, unui spectru negativ, ele fiind clasificate mai curând ca defecte.
Uneori, persoana în cauză chiar are calităţi ce nu se situează cu nimic sub cele ale altor oameni, dar nu este capabilă să le vadă în acest fel. Ca urmare a unor distorsiuni cognitive, ea se subevaluează şi îşi minimalizează practic orice valoare pe care o posedă, fiind incapabilă să menţină o imagine de sine realistă sau pozitivă. Frica sub spectrul căreia trăieşte este astfel ireală, lipsită de repere obiective, în sensul că persoanele cu care interacţionează pot să nu aibe nici pe departe o imagine atât de negativă precum îşi imaginează subiectul nostru.
În fine, o altă situaţie în care o persoană poată masca fricii este aceea în care, deşi conştientă de calităţile şi capacitaţile sale, aceasta nu are curajul şi tăria de a le afirma în plan social sau afectiv, considerându-le nepotrivite, neoportune sau neconforme cu valorile grupului sau relaţiei în care se află. Astfel încât, pentru a nu pierde locul pe care-l deţine în acel grup sau în acea relaţie, apelează la mască. Putem vorbi aici de o frică de-a dreptul mutilantă, deoarece masca pe care o arborează mutilează serios personalitatea originală a respectivei persoane, unicitatea sa în cadrul omenirii.
Şi într-o situaţie şi în cealaltă, purtătorul de mască trăieşte o frică întensă că dacă oamenii cu care interacţionează l-ar vedea aşa cum este cu adevărat, ar putea să-l respingă. Astfel încât, el îşi va purta cu conştiinciozitate masca. O mască temporară, ocazională sau situaţională poate deveni astfel o mască permanentă, al cărei efect în timp pentru purtătorul ei, va fi cel de rupere a legăturii cu ceea ce este în mod real acesta, de pierdere a identităţii.
O singură întrebare mai simt nevoia să pun: masca îl ascunde şi îl protejează de alţii, dar îl ascunde oare şi de el însuşi?
Masca ce ne transformă
Masca de transformare este acea faţă a măştii orientată spre ceilalţi, este faţa pe care persoana şi-o doreşte să fie văzută şi prin care proiectează asupra sa acele calităţi pe care nu le are dar despre care crede ca îi sunt necesare în societate sau în relaţie, sau pe care pur şi simplu şi le-ar dori să le aibe.
De regulă se foloseşte masca acelui personaj pe care purtătorul crede că societatea sau partenerul său ar vrea să-l vadă în el.
Purtarea acestei măşti este determinată de dorinţa de a accede la o poziţie de putere în societate, la beneficiile acesteia, de dorinţa de a obţine bunăvoinţa sau favorurile cuiva, din lumea reală sau dintr-o lume imaginată, de a intra într-o relaţie sau de a păstra una existentă, de a dobândi ceva sau pentru a nu pierde ceva ce purtătorul măştii deţine deja. Acesta consideră că în absenţa măştii arborate nu va putea atinge vreunul dintre aceste deziderate şi ca atare îşi arogă, prin intermediul măştii, un număr de calităţi pe care în mod real nu le deţine.
Purtătorul măştii de transformare suferă un intens şi perpetuu proces de depersonalizare şi deautentificare. El îşi negociază în mod constant, cu societatea, cu partenerul şi evident cu sine însuşi, chiar identitatea sa, eul său, adaptând în permanenţă atributele măştii la rezultatele acestei negocieri.
Masca de transformare induce în eroare atât prin calităţile, atractive în fond, pe care le afirmă, dar care nu există în mod real, cât şi prin aura de mister care o înconjoară. Această mască atrage şi prin exploatarea dorinţei firesc umane de cunoaştere, de dezvăluire. Oamenii suportă greu necunoscutul, mai ales atunci când acesta se înfăţişează atractiv, şi au o tendinţă naturală spre a afla ce este „dincolo”, în acest caz, dincolo de mască. A te afla în faţa unui om ce deţine o aparentă multitudine de calităţi poate stânjeni prin crearea unui raport de putere favorabil purtătorului de mască, determinând o dată în plus dorinţa de cunoaştere.
Atunci când cunoaşterea penetrează masca şi inaccesibilul devine accesibil, când necunoscutul devine cunoscut, suntem mulţumiţi că am schimbat acest raport. Când însă inaccesibilul rămâne inaccesibil, neputinţa noastră ne face uneori să ne gândim la rău şi chiar la malefic, lăsând în umbră faptul, mult mai apropiat de realitate, că dincolo de mască se află o persoană slabă, incapabilă să răzbească în viaţă şi în societate fără acest accesoriu.
Masca de transformare este o formă de minciună, pentru că adevărul este inacceptabil pentru purtătorul acesteia.
Mască sau măşti?
Negocierea identităţii poate avea loc în condiţii şi în termeni diferiţi, în medii sau situaţii diferite. Consecinţa este că şi rezultatele acesteia vor fi diferite, astfel încât atunci când identitatea negociată diferă în funcţie de situaţie, diferă şi masca arborată. Este posibil deci să nu purtăm o singură mască ci să fim deţinătorii unei adevărate colecţii, din care alegem ceea ce ne trebuie pentru un anumit moment: masca de serviciu, masca de stradă, masca pentru o relaţie sau alta, masca politică, sau, de ce nu, masca impenetrabilă a indiferenţei.
Partea pozitivă a purtării uneia sau mai multor măşti este faptul că aceasta ne optimizează interacţiunile cu societatea şi cu semenii noştri, este un instrument care ne creşte şansele de a accede la rezultatele dorite, de a atinge obiectivele personale.
De obicei o mască vine să compenseze exact atributul care ne lipseşte. Lipsa unui lucru în viaţa noastră sau a unei calităţi considerată necesară, ne face să purtăm acea mască ce proiectează „plinătatea” acelui lucru sau acelei calităţi. Riscul cel mai mare al alegerii acestei măşti este că încercând să arătăm că avem acel lucru, ne putem minţi pe noi înşine atât de mult încât să ajungem să uităm cu adevărat că în realitate nu îl deţinem. Şi asta ne va face să nu-l mai căutăm prin eforturile noastre personale, anulându-ne orice şansă de a-l dobândi în mod real.
Cu mască sau fără mască?
Aşa cum spuneam mai sus, o mască este un instrument prin care ne optimizăm şi ne augmentăm şansele de „a reuşi” în societate şi în relaţii. Viaţa este un continuu bal mascat, la care cele mai frumoase măşti sunt admirate, adulate şi premiate. Purtătorii acestor măşti urcă pe podiumurile vieţii şi sorb şampania succesului. Îşi trăiesc momentele de glorie cu ochii aţintiţi spre următoarea treaptă a podiumului, aflaţi deja într-o căutare inconştientă a următoarei măşti sau a accesoriilor de adăugat celei pe care o poartă.
Să mergi la un bal mascat fără a purta o mască este o sfidare pe faţă a tuturor regulilor, o mănuşă aruncată viguros în feţele/măştile celorlalţi. Iar aceştia nu vor ezita să o ridice: am fi priviţi ciudat de către cei mascaţi, în cel mai fericit caz cu neîncredere. Este posibil să nu tolereze o astfel de încălcare a regulilor, să nu ne primească în jocurile lor, în relaţiile lor. Ar putea fi chiar speriaţi de curajul de a apărea în lume „descoperiţi”, iar această frică a lor s-ar face cu siguranţă resimţită. Cum să-şi accepte propria frică sau neputinţă, bine ascunse în spatele măştii, dar perfect oglindite în ochii şi în faţa ta atât de liber expuse?
Oare te-ar urca pe podium fără o mască?
Pe de altă parte, ce interes am stârni fără o mască? Conform regulilor de mai sus, nu e nimic interesant în a privi faţa reală a unui om. E mai interesant să faci cunoştinţă cu o mască şi apoi să-i ghiceşti caracterul. Şi e în acelaşi timp mult mai sigur: când întâlneşti o mască, un personaj, ştii exact la ce să te aştepţi. Ştii deja rolul pe care îl va interpreta, cuvintele pe care le va spune. Şi la fel şi el, partenerul. Vă cunoaşteţi de-o viaţă, pentru că amândoi cunoaşteţi personajele.
Dar nu vă veţi întâlni cu adevărat niciodată. Personajele voastre pot avea o colaborare fructuoasă sau o relaţie decentă, dar tu şi el nu vă veţi cunoaşte de fapt niciodată.
Din păcate, nu ajungem să purtăm nişte măşti numai pentru a ne ascunde sau pentru a părea alţii, ci şi pentru că asta devenim. Ne negociem identitatea, eul, încă din clipa în care ne naştem. Incă de la cea mai fragedă vârstă luăm contact cu măştile celor din jurul nostru, le observăm, le analizăm, mai profund sau mai superficial, şi în cele din urmă ajungem să învăţăm că putem obţine mai uşor ceea ce ne dorim sau că ne putem ascunde foarte uşor în spatele unor lacrimi sau a unui zâmbet, învăţăm că o atitudine sau alta ne pot aduce avantaje sau dezavantaje, lucruri bune sau neplăcute. Ne achiziţionăm astfel primele măşti din viaţa noastră şi le purtăm mai mult sau mai puţin conştienţi de prezenţa lor, dar cu dezinvoltura, naivitatea şi de ce nu, cu ingeniozitatea copilăriei. Invăţăm apoi care sunt măştile care ne pot face mai populari, care sunt cele care ne aduc prieteni, iubiţi sau iubite. Viaţa ne mai livrează apoi cu generozitate încă un pachet de măşti, pe care le folosim la serviciu: una pentru şefi, una pentru subordonaţi şi încă cel puţin una pentru parteneri şi colaboratori.
Devenind deja experţi în alegerea şi purtarea măştilor, ne îndreptăm tot mai viguros spre centrul carnavalului, încercând să ajungem la podium şi apoi să urcăm pe acesta. Mai mult, mai repede, mai bine, mai sus!
În acest tumult care ne ia pe sus, purtarea diverselor măşti devine deja un automatism. Măştile noastre ni se lipesc pe figură şi se schimbă la comandă. Măştile noastre ne pervertesc simţurile, percepţiile, gândurile, cuvintele. Simţim ce „ar simţi” personajul interpretat, spunem cuvintele pe care le-ar spune acesta, iniţiem acţiunile care i se potrivesc.
Invăţăm că suntem ceea ce se scurge din privirile celorlalţi. Devenim conştienţi de măştile noastre, de rolurile pe care le jucăm, şi ne transformăm pe loc în ceea ce vrem să fim sau în ceea ce ceilalţi vor să vadă în noi. Slăbiciunea, ipocrizia şi superficialitatea ne fac să intrăm tot mai mult în acest joc de-a v-aţi-ascunselea, diversificând rolurile noastre şi acceptând în egală măsură măştile şi rolurile celor cu care interacţionăm.
Pentru că ne e bine aşa, pentru că ne e comod, pentru că suntem scutiţi de a ne suporta sau accepta, pe noi sau pe alţii, aşa cum suntem.
Pentru că o mască şi rolul aferent ei reprezintă o convenţie socială pe care între timp am învăţat-o şi asta ne conferă siguranţă în drumurile şi acţiunile noastre. Pentru că nu cere să ne implicăm, să ne dezvelim în faţa nimănui. Pentru că nu ne obligă să ne confruntăm cu adevăratul eu, al nostru sau al altora. Pentru că devenim dependenţi de masca noastră. Pentru că ne compensează toate lipsurile. Pentru că ne transformă în orice vrem să devenim. Pentru că ne ascunde. Pentru că ne protejează.
Pentru că ne acoperă frica.
Dar… nu am uitat oare ceva pe acest drum al devenirii sociale?
Ba da. Am uitat de eul nostru, ne-am pierdut identitatea şi autenticitatea.
Putem trăi fără nici o mască?
Ce s-ar întâmpla dacă am renunţa la orice mască şi am rămâne descoperiţi?
A trăi fără nici o mască este o alegere a noastră şi ar fi cu siguranţă o alegere grea. Pentru că ne-ar scoate din marasmul neautenticităţii noastre. Pentru că ne-ar scoate dintr-un foarte comod automatism şi conformism social şi relaţional. Pentru că ne-ar obliga să ne vedem aşa cum suntem, mai slabi sau mai puternici, mai buni sau mai puţin buni. Pentru că ne-ar obliga să simţim cu simţurile noastre, să gândim cu mintea noastră. Pentru că ne-ar obliga să ne exhibăm fricile şi să călcăm peste ele.
Viaţa noastră nu ar mai fi un joc de lego, în care să iei bucăţi mari de prefabricate şi doar să le aşezi în poziţiile potrivite pentru a deveni construcţia dorită. Nu. Ar trebui să începem să săpăm fundaţii şi să ne clădim construcţia cărămidă cu cărămidă.
Viaţa noastră ar decurge cu siguranţă mai departe, dar în locul unui carnaval cu mii de măşti am avea de-a face cu un film în care suntem actorul principal. Un film cu personaje principale şi secundare, cu o mulţime de figuranţi şi decoruri. Dar un film în care am mai avea două calităţi: aceea de scenarist şi aceea de regizor. Şi graţie acestor calităţi, stabilim singuri şi decorurile, şi personajele, rolurile lor, intrările şi ieşirile din scenă.
Muncă, travaliu, efort, riscuri! Dar ce filme ar ieşi!
A te debarasa de măştile acumulate în timp seamănă cumva cu prozaicul gest de a curăţa o ceapă. Nimeni nu-ţi garantează că nu vei plânge puţin, ba chiar te-ar putea asigura de contrariu. Şi cu toate astea, milioane de cepe sunt curăţate zilnic. Pentru că albe sau roşii, atunci când sunt curate, dau sens unei reţete.
Şi atunci nu ţi-ai curăţa sufletul pentru a găsi un sens în propria ta viaţă?
***
Evident că despre măştile noastre se poate vorbi sau scrie foarte mult şi foarte multe. La fel de evident este şi faptul că nu toţi cititorii vor fi de acord cu unele puncte de vedere. Admit, ba chiar recunosc că acest articol este puternic impregnat de propria viziune asupra subiectului şi de propriile experienţe de viaţă.
Ceea ce în final doresc să subliniez este că măştile noastre există, le purtăm, le folosim şi ne folosim de ele dar şi că există viaţă şi în afara utilizării lor.
Dacă după citirea articolului îţi vei adresa pentru o clipă întrebarea „cine sunt eu cu adevărat?”, înseamnă că mesajul meu a ajuns exact unde era destinat să ajungă.
La taifas cu Radu 