Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
Iubire, iubire, iubire… (2)
Probabil unul dintre cele mai folosite şi vehiculate cuvinte. In acelaşi timp însă, şi unul dintre cuvintele cu cele mai numeroase definiri; practic, fiecare persoană are propria înţelegere a acestui cuvânt şi îl foloseşte în consecinţă. Iubirea nu există aproape niciodată singură: ea este întotdeauna conexată cu subiectul iubirii, adică cu cel care iubeşte, şi mai apoi cu obiectul iubirii, adică cu ceea ce subiectul iubeşte (propria persoană, o altă persoană, o situaţie, o divinitate, etc.). Departe de mine gândul de a căuta măcar o definire a iubirii. Mai mult decât atât, cred că o astfel de căutare este din start sortită eşecului pentru că oamenii vor continua fireşte să simtă ceea ce simt ei, aşa cum simt ei, şi vor prefera să denumească propriile simţiri în acord cu propriile nevoi sau interese. Astfel că uneori, vor denumi iubire acele simţiri care atunci, în acel moment, în acea situaţie sau în acea relaţie, acoperă şi împlineşte nevoia lor de iubire. Şi nimeni nu ar putea surprinde şi îngloba într-o ecuaţie generalizatoare toate acele simţiri individuale, toate acele situaţii şi relaţii. Şi astfel, oamenii îşi vor transmite unii altora iubire. Iubirea lor, aşa cum o simt ei, cum o înţeleg ei, cum şi-o definesc ei. Dar în aceste tranzacţii, aşa cum sunt definite de analiza tranzacţională schimburile afective dintre oameni, aceştia vor vehicula oare între ei aceeaşi „marfă”? Vor schimba oare „mere cu mere” şi „pere cu pere” sau dialogul iubirii va fi doar un extras dintr-o stenogramă demnă de Turnul Babel? Ca în orice tranzacţie, şi în iubire sunt posibile două situaţii: 1. Unul dintre parteneri oferă, iar celălalt primeşte. 2. Unul dintre parteneri cere, iar celălalt răspunde cererii. Singura situaţie în care, în acest context, se realizează o tranzacţie reuşită, adică ceea ce în limbajul comun se defineşte prin sintagma „iubire împlinită”, este aceea în care cererea se întâlneşte cu oferta: fiecare dintre partenerii unei relaţii oferă exact ceea ce celălalt cere, şi fiecare primeşte exact ceea ce a cerut. Măsura în care această condiţie îndeplinită determină calitatea relaţiei şi încadrarea sa în sfera noţiunii de „iubire”. .
.
Alte câteva discuţii sunt imediat legate de cele de mai sus. In aceeaşi relaţie:
– cine cere iubire? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
– cine primeşte iubirea? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
– cine oferă iubirea? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
– cel care cere, primeşte ceva ca rezultat al cererii sale? Este acest „ceva” exact ceea ce a cerut?
– cel care primeşte, a cerut ceea ce primeşte? Sau doar se pomeneşte ca destinatar al transferului afectiv al partenerului său? De ce totuşi primeşte, dacă nu a cerut? Ar putea refuza sentimentul pe care partenerul i-l atribuie? Ce s-ar întâmpla dacă nu-l primeşte şi-l refuză?
Ştim însă că fiecare gest sau comportament al nostru vine în împlinirea unei nevoi interioare, proprii, indiferent dacă această nevoie este conştientizată sau nu.
Astfel că, privind lucrurile din această perspectivă, observăm acum că şi cel ce oferă şi cel ce primeşte iubire, fac asta pentru împlinirea unei nevoi proprii. Partenerul de relaţie este în acest caz instrumentul sau mijlocul desemnat sau ales pentru a realiza aceasta.
„Te iubesc”, „vreau să mă iubeşti” ca şi „sunt fericit(ă) că mă iubeşti” exprimă toate acelaşi lucru: mie îmi este mai bine atunci când iubirea curge între noi, indiferent de sensul în care aceasta curge.
– cel care oferă iubire, împlinindu-şi în acest fel o nevoie interioară, cui o oferă de fapt? Cui serveşte actul său de a oferi? Este cumva un act „altruist” totalmente dedicat partenerului său, sau este de fapt un act care îi serveşte lui însuşi/ei însăşi?
– cel care primeşte iubire fără să o fi cerut, atunci când acceptă, nu-şi împlineşte cumva şi el o nevoie proprie? Oare această nevoie proprie are întotdeauna legătură cu iubirea? Sau poate fi şi nevoia de protecţie şi/sau siguranţă socială, economică, sau chiar fizică? Sau nevoia de apartenenţă la o entitate socială superioară individului (cuplul, familia)?
– cel care cere iubire, face aceasta pentru că are evident nevoie să o primească, pentru că în absenţa iubirii transmise de partenerul său, lui/ei nu îi este bine. Şi pentru că starea sa de bine depinde de acest aport exterior, se va teme în permanenţă pentru „funcţionalitatea” acestui izvor de bine: să existe, să nu cumva să dispară, să nu cumva să fie direcţionat şi spre alte persoane, etc. Cu alte cuvinte, din momentul în care cererea sa îi va fi satisfăcută, această persoană va începe să trăiască în frică.
***
In fine, deşi nu am enumerat-o de la început, mai există şi această posibilitate: nici unul dintre cei doi parteneri nici nu cere şi nici nu doreşte să ofere (în sensul de a da, de a transmite) iubire. Fiecare, doar simte că îl iubeşte pe celălalt, neavând nevoie de nimic de la acesta, şi având capacitatea de a trăi această iubire (şi implicit starea dată de aceasta) indiferent de răspunsul partenerului. Poate părea prea mult pentru societatea şi cultura în mijlocul căreia ne-am născut, am crescut şi am fost educaţi şi fireşte, condiţionaţi?!
***
Scriind aceste rânduri nu am dorit nici o clipă să demontez sau să „distrug” ceea ce deopotrivă literatura şi limbajul comun, cotidian, denumesc romantism, fiorii iubirii, fluturaşii din stomac, etc. Nu am dorit şi nici nu doresc să aduc vreo atingere trăirilor, adesea sau de cele mai multe ori vibrante şi plăcute, resimţite de oricine simte pentru el însuşi că iubeşte, indiferent de situaţia în care se regăseşte pe sine sau pe partenerul său.
Nici nu aş vrea ca cineva să considere acest text ca având pretenţii ştiinţifice. El nu se bazează pe cercetări, pe experimente sau monitorizări de relaţii. Nu reprezintă altceva decât reflecţii personale, într-o după-amiază de duminică, în ideea de a arunca o privire şi dincolo de sentimente şi emoţii.
Emoţiile reprezintă un aspect extrem de important al vieţii noastre psihice, dar nu se află în planul cel mai profund al acesteia. Am fost curios să ridic vălul lor şi să arunc o privire… dincolo.
Şi am găsit, după cum vezi, o mulţime de întrebări. 🙂
Răspunsurile sunt la tine, la fiecare dintre noi.
Despre iubire (1)
Nefiind o relaţie, iubirea înseamnă întâlnirea autentică a două conştiinţe aflate acolo, la apogeul dezvoltării umane.
.
.Arhitecţii şi constructorii ştiu că nu poţi aşeza acoperişul unei construcţii până când nu ai realizat întreg eşafodajul care să îl susţină.
În exact acelaşi mod, nu te poţi instala la cel mai înalt nivel al conştiinţei umane până când nu ai construit etajele de susţinere, până când nu ai parcurs stadiile anterioare iubirii.
A respecta (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te iubi sau a iubi acea persoană. Dar nu poţi iubi pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a respecta acea persoană.
A accepta (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te respecta sau a respecta acea persoană (şi aici, fireşte, nu mă refer la ceea ce înseamnă politeţea). Dar nu poţi respecta pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a accepta acea persoană.
A cunoaşte pe cineva (pe tine sau o altă persoană) nu înseamnă implicit a te accepta sau a accepta acea persoană. Dar nu poţi accepta pe nimeni (nici măcar pe tine) fără a cunoaşte acea persoană. Pur şi simplu nu poţi accepta decât ceva ce cunoşti.
Iar cunoaşterea este punctul de început. Este nevoie să te cunoşti pentru a decide dacă te accepţi sau nu, dacă te respecţi sau nu. Este nevoie să te cunoşti pentru a înţelege că te poţi iubi.
Nu există scurtături sau salturi. Nu poţi copia şi nu există relaţii sau pile care să te ducă acolo mai rapid decât evoluează conştiinţa ta.
Este un continuum care, parcurs în întregime, îţi permite să înţelegi în ce fel faci parte dintr-un întreg şi în ce fel întregul se regăseşte în tine.
Te iubesc! Dar… te iubesc?
Momentul când iţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti intr-o viaţă inseamnă inceputul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai intâi intr-un cenuşiu amorf al ochilor – ei imbătrânesc primii – intr-un rictus al gurii, pentru care trebuie mult exerciţiu in oglindă pentru a invăţa să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă intr-o imbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.
Ileana Vulpescu
Iubim şi suntem iubiţi. Mai des sau mai rar, mai intens sau mai domol şi aşezat, cu toţii trăim iubirea ca pe un sentiment cu adevărat înălţător, care aduce lumină, bucurie, plăcere şi deschidere în viaţile noastre. Iubim sau cel puţin căutăm iubirea pentru că resimţim această nevoie până în sau din străfundurile fiinţei noastre. Iar în această căutare a iubirii, intrăm sau ne lăsăm atraşi în relaţii. Căutăm şi alegem (sau culegem) acei parteneri lângă care credem că putem trăi cât mai deplin acest sentiment. Motivaţia atracţiei resimţite faţă de partener este un parametru variabil, având reprezentări mentale diferite pentru persoane diferite. Poate fi vorba de atribute reale ale celuilalt (fizice, intelectuale sau comportamentale) sau de proiecţii (însuşiri ale celui ce iubeşte, atribuite subiectului iubirii sale). De-a lungul timpului am chestionat numeroase persoane, de ambele sexe, asupra motivaţiei iubirii lor. Intrebarea centrală a acestui mini-interviu a fost următoarea: „Personalitatea persoanei iubite, ca ansamblu al însuşirilor şi atributelor sale reale, reprezintă un întreg, reprezintă 100%. In momentul în care ai realizat că iubeşti această persoană, ce procent din personalitatea sa, din totalul atributelor sale reale, consideri că cunoşteai?” Răspunsurile au fost cuprinse toate între 5% şi 30%. Cu alte cuvinte, în momentul în care respondentul a realizat că iubeşte cealaltă persoană, cunoştea 5-30% din însuşirile reale ale celeilalte persoane. Trebuie să menţionez aici că majoritatea celor întrebaţi au avut un insight în acest moment, exprimat în general prin cuvintele: „ciudat, nu-i aşa, că o (îl) cunoşteam atât de puţin şi totuşi o (îl) iubeam!”. Da, aşa şi pare, ciudat. Explicaţia este că mintea noastră nu lasă lucrurile aşa, şi nici nu lucrează cu spaţii goale de informaţie, ci umple cele 70-95% goale cu propriile noastre proiecţii. Ce reprezintă acestea? Atribute, însuşiri, calităţi ale propriei noastre persoane, pe care le atribuim persoanei iubite. Atunci, în acele momente, mintea noastră consideră că persoana iubită are şi ea aceleaşi atribute pozitive pe care le avem şi noi înşine şi le proiectează asupra acesteia. „Wow!” „Da. Deci din întregul pe care îl iubeai, peste 70% erau lucruri din tine pe care doar le proiectai asupra celeilalte persoane şi cu mult mai puţine erau cele ce ţineau direct de aceasta. Aşa că acum am să te întreb: de fapt, pe cine iubeai?” „Păi dacă cele mai multe dintre lucrurile pe care le iubeam la celălalt erau de fapt ale mele, cred că de fapt mă iubeam pe mine!” .
.
Cam aşa ceva ni se întâmplă atunci când ne îndrăgostim: ne iubim propria stare pe care o obţinem atunci când suntem în relaţie şi aproape de celălalt. Şi cum ar putea oare să nu ne placă asta, când ceea ce relaţia „scoate” din noi este tot ceea ce avem mai pozitiv şi mai frumos?
Atât timp cât vom resimţi şi vom trăi aceeaşi stare de bine, de plăcere, de confort şi de siguranţă lângă partenerul nostru, relaţia va dăinui.
Dar timpul trece şi interacţiunea cu partenerul scoate la iveală atribute reale ale acestuia, unele considerate drept calităţi iar altele drept defecte. Iar aceste realităţi clare despre partener încep să înlocuiască în percepţia noastră acele proiecţii cu care l-am investit anterior, când încă nu-l cunoşteam atât de bine. Acest proces de înlocuire a proiecţiilor cu datele certe nou obţinute se continuă, aproape automat, cu o analiză comparativă: ce am şters (proiecţia) şi ce am adăugat în loc?
Atât timp cât noile date care vin să înlocuiască proiecţiile iniţiale nu diferă prea mult de acestea, vom obţine şi vom simţi în continuare aceeaşi stare de bine şi de confort în relaţie. Dacă în schimb diferenţele sunt mari, în sensul că înlocuim „calităţi” cu „defecte”, starea pe care o resimţim în relaţie începe să se modifice. Nu mai e atât de bună, atât de intensă, nu mai e atâta confort sau siguranţă. Cu cât modificarea este mai de amploare, cu atât dorinţa de a fi în relaţie scade, până când, atunci când scădarea depăşeşte un prag individual de acceptabilitate, dorinţa dispare şi relaţia fie se rupe, fie se transformă în orice altceva decât iubire.
Poate că aţi auzit uneori, în jurul vostru, persoane care după o perioadă variabilă de trăire intensă a iubirii (săptămâni, luni, mai rar ani) spun consternaţi: „Doamne, parcă am fost orb/oarbă! Cum de nu am văzut toate astea de la început?”. Nimeni nu ar trebui să se învinovăţească, acest mecanism al proiecţiilor explică totul.
Dacă relaţia nu se rupe, de aici înainte, rămânerea în relaţie fie devine un calvar, o povară, fie se transformă într-un compromis, în care fiecare partener dă ceva şi primeşte ceva, un beneficiu care să nu necesite iubire şi care să fie totuşi mulţumitor, compensator pentru efortul de a rămâne în relaţie şi de a da mereu ceea ce cere partenerul.
Nimic din ce am descris mai sus nu are menirea de a „strica” trăirea minunată a iubirii. Nici nu ar putea face aşa ceva. Poate fi însă un reper de care să ţii seamă atunci când, încă la începutul unei relaţii, te pregăteşti să iei hotărâri importante pentru viitor.
Nimic mai frumos pe lume decât să spui te iubesc!
Dar… te iubesc?
.
Omul schimbării
Omenirea, atât ca specie cât şi prin fiecare individ în parte, trece printr-o tranziţie majoră în acest moment. Acest lucru duce la multiple schimbări, individuale sau colective, atât în planul fizic, cât şi în cel emoţional şi în cel spiritual.
Deseori, atunci când trecem prin aceste schimbări, ne putem simţi confuzi, rătăciţi, pierduţi în acel vid dintre „ceea ce a fost” şi „ceea ce urmează”. Chiar dacă ne simţim în acest fel, nu ar trebui să devenim disperaţi. Am putea în schimb să conştientizăm că sentimentul de rătăcire, de confuzie, provine din confruntarea directă şi abruptă cu necunoscutul. Tocmai ieşim din ceva ce cunoaştem şi suntem pe cale să intrăm sau să creăm ceva nou. Dar cum spuneam, nu ar trebui să disperăm. Nimeni nu cunoaşte dinainte ce urmează să fie.
Ei bine, în aceste etape de tranziţie se întâmplă cu regularitate ceva ce vine în ajutorul nostru, facilitând trecerea, schimbarea prin care tocmai lunecăm în derivă: apare o persoană aparte. Şi această persoană aparte vine spre a îndeplini, de regulă, acest unic rol al său în viaţa noastră: să ne ghideze în perioada de tranziţie de la o stare la alta, în mutarea dintr-un loc în altul.Atât. Apoi pleacă.De obicei, această persoană nu rămâne în viaţa noastră, nici definitiv, şi nici măcar pe termen lung, neajungând să facă parte din proiecţiile şi fanteziile pe care le-am putea creea despre ea. Doar îşi îndeplineşte menirea de a ne ajuta să mergem mai departe în spaţiu şi în noi.
Am putea numi această persoană specială, omul schimbării.
Dar cine este această persoană, cine este omul schimbării?
Poate fi un prieten sau iubit, poate fi un fost coleg sau o cunoştinţă mai veche dar nu foarte apropiată, răsărită parcă din neant în drumul vieţii noastre. Uneori poate fi o persoană necunoscută până atunci, un „total stranger” a cărui apariţie providenţială pare să reaşeze din nou punctele cardinale ale tranziţiei noastre la locurile lor.
.
Hello!
Tocmai ai făcut cunoştinţă cu omul schimbării prin care treci.
Această persoană este cineva pe care tu l-ai atras (sau ai atras-o) în viaţa ta, prin gândurile tale, prin tot ceea ce ai emis în timpul chinuitoarelor căutări ale direcţiei, sensului şi finalităţii schimbării tale. Ai atras-o ca să te ajute să găseşti aceste repere şi apoi să le urmezi. Să le urmezi tu! Nu el sau ea.
In acest moment apare o etapă şi o stare aparte, deopotrivă stranie şi delicată. Poţi simţi sentimentul că tocmai ai atras în viaţa ta ceea ce foarte mulţi oameni numesc sufletul pereche.
Unii folosesc acest termen acordându-i un sens romantic, pentru a desemna o persoană alături de care le-ar plăcea să trăiască încă mulţi ani de acum înainte, poate toată viaţa.
Alţii folosesc acest termen într-un sens metafizic, pentru a desemna acel suflet cu care îşi imaginează că împărtăşesc puternice legături karmice, care transced timpului şi vieţilor succesive, şi care se reîntâlnesc periodic tocmai pentru a se ajuta şi sprijini reciproc în depăşirea obstacolelor şi greutăţilor întâmpinate în parcurgerea acestor meandre nesfârşite ale vieţii. Nu doresc să comentez acum asupra acestor considerente, din cel puţin două motive. Intâi că nimeni, şi ca atare nici eu, nu ţi le poate confirma sau infirma. Apoi, pentru că oricum, convingerile mele nu au nici o relevanţă pentru viaţa ta, singura lor valabilitate fiind în interiorul vieţii mele. Şi-apoi, cu ce drept aş putea chiar şi doar încerca să-ţi insuflu lucruri în care eu aş putea să cred sau să demolez lucruri în care tu ai putea să crezi?
Ceea ce vreau să-ţi subliniez este faptul că şi într-o situaţie şi în alta, convingerea se formează în mintea ta într-un moment în care eşti confuz(ă). Nu uita că până ieri, când ai cunoscut omul schimbării din viaţa ta, nu ştiai nici măcar încotro te vei îndrepta azi. Cu alte cuvinte, lasă lucrurile să evolueze şi amână puţin momentul concluziilor.
Iar atunci când o vei face, fă-o cu precauţie, pentru a evita fixarea unor aşteptări ce nu se vor împlini, pentru a evita să te simţi rănit(ă).
Incearcă să înţelegi rolul acelei persoane în viaţa ta şi să-l accepţi. Acea persoană îşi trăieşte propria viaţă, indiferent şi independent de rolul şi de karma pe care tu i le atribui în convingerile tale. Îşi îndeplineşte rolul faţă de tine, apoi pleacă.
Prezenţa sa în viaţa ta şi/sau asocierea episodică cu tine nu are nici o legătură cu dragostea aşa cum o percepem în general. Prezenţa sa are de-a face cu „trezirea” şi deschiderea ta spre o realitate mai mare, o realitate „de deasupra” a ceea ce ai văzut până acum. Şi face acest lucru, apoi pleacă.
Uneori pleacă pentru a-ţi oferi timp pentru ca sufletul tău să se vindece de toate acele probleme care au făcut necesară schimbarea din viaţa ta.
Uneori, poate că da, între tine şi omul schimbării se leagă o relaţie. Cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci în legătură cu aceasta este să o laşi să evolueze de la sine. Nu ai de ce să forţezi lucrurile în nici un fel. De altfel, dacă ai face-o, practic ţi-ai contrazice propriile convingeri: dacă el este destinat să fie în viaţa ta, dacă el este sufletul tău pereche într-o viziune romantică, va fi acolo, lângă tine, indiferent de circumstanţe, chiar dacă nu întotdeauna în rolul pe care tu i-l atribui. Iar dacă nu este aşa, el sau ea nu vor fi acolo, lângă tine, indiferent cât de mult îţi doreşti sau forţezi lucrurile.
Lucrurile funcţionează şi în această situaţie ca în orice relaţie: fie amândoi îşi doresc relaţia, fie relaţia nu există.
Revenind la paradigma schimbării, recapitulez pe scurt: în vieţile noastre apar circumstanţe şi condiţii ce determină necesitatea unei schimbări. Gândurile, emoţiile şi nevoile noastre determină, graţie faimoasei legi a atracţiei, apariţia unei persoane cu un rol important în realizarea schimbării. Această persoană are rol de orientare sau chiar de ghidare a direcţiei şi sensului schimbării, şi uneori, creează un cap de pod menit să favorizeze implementarea şi susţinerea schimbării. Un cap de pod pe cuprinsul căruia să învăţăm să acceptăm şi să permanentizăm absenţa a ceea ce am scos din vieţile noastre, un cap de pod în cuprinsul căruia să ne identificăm nevoile încă neconştientizate, să identificăm ceea ce dorim să aducem şi să păstrăm de acum înainte în viaţă.
După ce se întâmplă toate aceste lucruri, rolul determinant al omului schimbării se termină. Ne-a orientat, ne-a îndrumat sau ne-a ghidat… şi gata. Această persoană pleacă. Sau cel puţin, e liberă să plece .
Fireşte că în această perioadă a schimbării, o mare parte din interesul, respectul sau afecţiunea noastră este direcţionată faţă de această persoană. O investim cu tot ce este mai bun în noi şi cu tot ceea ce ne dorim. Pe toate le vedem în ea, rezultat al proiecţiilor noastre. Este ceea ce în psihanaliză poartă denumirea de transfer. Iar dacă acest transfer este motorul schimbării, în final el devine frâna desprinderii.
Ca să mă fac şi mai bine înţeles, o să apelez la o metaforă uşor exagerată dar care exprimă pregnant sensul cuvintelor mele.
Pentru a lansa o rachetă ai nevoie de o rampă. Aceasta îi asigură rachetei orientarea în direcţia dorită, îi oferă înclinaţia necesară, îi asigură impulsul iniţial, startul, precum şi parcurgerea ghidată a primilor metri. Odată ajunsă la capătul rampei, racheta se lansează şi devine autonomă faţă de rampă.
Ei bine, ce s-ar întâmpla dacă racheta nu mai „vrea” să se desprindă de rampă? La ce bun toate cele de mai sus?
Desprinderea de omul schimbării prin care treci înseamnă mai mult decât semnalul că aceasta s-a terminat. Inseamnă că ai înţeles că fiecare dintre noi suntem pe cont propriu în evoluţia noastră interioară.
Inseamnă că ai înţeles că însuşi sensul schimbărilor pe care alegem (sau nu) să le operăm în vieţile noastre, este reprezentat de propria evoluţie interioară.
Dacă simţi că o schimbare este fie necesară, fie pe cale să se petreacă în viaţa ta, priveşte spre omul schimbării care nu va întârzia să apară, pentru că gândurile tale îl cheamă deja. El poate „bate la uşă” oricând. Trebuie doar să fii acolo şi să deschizi.
Bucură-te de tot ceea ce trăieşti alături de această persoană, de tot ceea ce înveţi, de tot timpul pe care îl petreceţi împreună. Nu uita nici o clipă că sensul schimbării este construcţia unui nou „eu” al tău, este dezvoltarea ta, că finalitatea acesteia este ca tu să ieşi din schimbare autonom(ă) şi nu dependent(ă), stăpân(ă) pe propria viaţă şi evoluţie ulterioară.
Preţuieşte tot ceea ce împarţi sau împărtăşeşti cu omul schimbării prin care treci.
Apoi fii gata să mergi mai departe!
.Relaţie ≠ legătură
.
Aceasta nu este o soluţie.
Aceasta este o problemă!
.
.
Gânduri scurte, dar… (5)
Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale. (Osho)
*
Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El. (Michelangelo)
*
Iubirea este credinţă oarbă, umilinţă fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Inseamnă să-ţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi. (Ch. Dickens)
La taifas cu Radu 