Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
Deoparte? …sau, mai departe?
.
.
„Inapoia” ta nu mai este nimic pentru tine.
Ai fost deja acolo şi ai luat (sau nu) tot ceea ce ai crezut de cuviinţă că trebuie luat. Oricum, nu poţi şi nici nu ai mai avea de ce să te întorci acolo.
„Aici”, pe loc, ştii cum este.
Ştii ce este. Dacă este ceva pentru tine, tocmai culegi aceste lucruri. Iar după ce le iei, care este raţiunea pentru care ai rămâne aici?
„Deoparte” nu este un loc în care să se afle ceva pentru tine.
Deoparte este un loc în care fie alţii doresc să te împingă, fie un loc în care vrei să fugi, să evadezi, în tentativa de a evita tot ceea ce se află înaintea ta.
De ce te-ai duce acolo?
***
Mai e o direcţie, în care ai putea merge: mai departe!
Acolo se află dealtfel, toate lucrurile pe care le doreşti.
Nici înapoi, şi nici deoparte.
Mai departe!
Aleea ocaziilor pierdute
Ştii, aş vrea să-ţi vorbesc acum despre acele momente din viaţă, pe care le avem fiecare dintre noi, când ne aşezăm (la propriu sau la figurat) şi ne examinăm cu minuţiozitate viaţa parcursă până atunci. Sunt multe lucruri pe care dorim să le revedem! Sunt şi multe lucruri pe care am dori să nu le mai vedem sau să le fi făcut. Toate aceste lucruri vorbesc însă despre acel “EU” care ai fost atunci când toate s-au întâmplat. Tot ceea ce evocă mintea ta, nu vorbeşte absolut deloc despre cel sau cea care eşti acum. Unele dintre lucrurile din trecut care ne afectează cel mai puternic sunt reprezentate de ceea ce am crezut că sunt “ocazii pierdute”. Si ştii de ce ne afectează atât de mult ? Pentru că acesta este singurul mod în care am fost învăţaţi să le privim: ca ocazii pierdute. Dar… Fiecare uşă închisă din vieţile noastre a determinat deschiderea alteia. Fiecare iniţiativă sau plan, stopat sau doar întrerupt, s-au constituit de fapt în noi începuturi. Care au fireşte, alte sfârşituri. Uneori avem tentaţia de a privi doar motivele pentru care nu am realizat ceea ce ne-am propus, sau ceea ce s-a aşteptat de la noi să realizăm. Ei bine, de câte ori facem acest lucru, de câte ori privim faptele în acest mod limitat şi limitant, scăpăm din vedere exact ceea ce este mai important : ceea ce am realizat de fapt ! Lăsând deoparte această viziune, vei descoperi că ori de câte ori ţi-ai propus să faci ceva ce ai considerat că este important pentru tine şi nu ai realizat acel lucru, ai făcut în schimb cu totul altceva, ai obţinut o altă realizare, care a demonstrat în timp că era mai importantă, mai necesară şi mai benefică pentru evoluţia ta. Nu te-ai întâlnit cu o persoană! Ai considerat asta ca fiind tragic atunci şi ai trecut acest fapt la capitolul ocaziilor pierdute. Dar poţi descoperi acum că de fapt, te-ai întâlnit cu altcineva, la fel de important acum în viaţa ta sau că pur şi simplu ai făcut ceva ce a fost important pentru tine atunci. Chiar dacă în acel moment nu-i recunoşteai importanţa. ****
Poţi face oricând o excursie în trecutul tău, plimbându-te pe aleea “ocaziilor pierdute” şi vei constata că dacă vei lăsa deoparte viziunea limitată cu care am fost învăţaţi, vei descoperi cu mirare dar şi cu bucurie că va trebui să redenumeşti această alee. Pentru că ea este de fapt “aleea oportunităţilor”.
Abia atunci plimbarea ta se va transforma, şi dintr-un pelerinaj dureros, adesea repetat, pe la locurile dureroase ale trecutului, va deveni altceva. Poate că nu va deveni un marş trimfal, dar cu siguranţă că va fi o privire conştientă şi plină de înţelegere a faptului că numai astfel ai putut deveni TU, cel sau cea care acum citeşte aceste rânduri.
.
La mulţi ani, copil frumos!
Copilul interior este deopotrivă o parte a personalităţii noastre cât şi o stare a Eului nostru, o noţiune cu care lucrează câteva dintre cele mai cunoscute abordări psihoterapeutice. De ce asta? Pentru că există un copil interior în fiecare dintre noi. Cu toţii purtăm, undeva adânc în interiorul nostru, eul nostru din copilărie; şi într-adevăr, acesta este acea parte a eului nostru care ne-a pornit pe făgaşul pe care mergem acum. Acesta este acea parte a fiinţei noastre care a privit cu mirare, întâia dată, lumea înconjurătoare şi a descoperit cum anume poate înţelege această lume. Chiar dacă pe măsura trecerii timpului şi a acumulării anilor descoperirile noastre sunt tot mai numeroase şi mai importante, chiar dacă percepţia noastră asupra lumii şi implicit şi nivelul de înţelegere a acesteia se schimbă şi evoluează mereu, acest copil interior rămâne pe mai departe acolo, în interiorul nostru, mirându-se şi cercetând fără încetare, căutând mereu răspunsuri potrivite la toate întrebările care îi parvin de la lumea dinafară.
.
Şi nici nu este foarte greu să te întâlneşti cu acest copil interior al tău:
… de îndată ce laşi pleoapele să se închidă, după ce ochii tăi se obişnuiesc cu întunericul de acolo, poţi revedea copilul care ai fost, în exact acel moment al vieţii în care el a avut cea mai mare nevoie de sprijin şi de ajutor.
Şi da, poţi simţi că-ţi vine să-l iei în braţe, să-l înconjuri cu toată afecţiunea ta, şi să-i dăruieşti toate acele lucruri de care are nevoie, şi pe care numai tu i le poţi da.
Şi dacă chiar vei face acest lucru, vei putea simţi magia acestei clipe: te-ai întors din viitorul copilului care ai fost, în trecutul adultului care eşti, purtând cu tine şi fiind gata să împărtăşeşti toată înţelepciunea ta de viaţă, toate acele răspunsuri pe care atunci le-ai căutat poate cu disperare.
Îl poţi asculta în timp ce îţi istoriseşte cum se vede viaţa prin ochii lui; îţi va povesti cu siguranţă despre prima păpuşă sau prima maşinuţă, despre premiul cu coroniţă, despre bicicleta sau rotilele provocatoare de atâtea vânătăi. Îţi va povesti şi despre prima cădere cu bicicleta, despre prima insultă pe care a primit-o… despre prima dată când a simţit ruşinea, sau frica, sau vina… despre cum a încercat şi a învăţat să depăşească aceste lucruri pentru care nu l-a pregătit nimeni.
Îl poţi asculta şi dincolo de emoţia revederii şi retrăirii, tresalţi de bucurie ştiind că vei putea, la rândul tău, să-i povesteşti despre fiecare situaţie pe care a depăşit-o, despre fiecare provocare căreia i-a făcut faţă, căreia i-ai făcut faţă.
Îi poţi vorbi despre viitorul lui, vorbindu-ţi despre trecutul tău, din perspectiva pe care o ai acum.
Şi magia unică a acestei întâlniri constă în aceea că înţelegi consecinţele faptelor şi deciziilor din trecut, şi în acelaşi timp devii tot mai conştient(ă) de felul în care resursele tale interioare au devenit tot mai bogate şi mai puternice, învingând trecutul şi aducându-te în acest moment.
Sunt lucruri valoroase cele pe care le poţi schimba cu copilul tău interior: primeşte creativitatea lui, şi capacitatea de a te bucura de orice, şi dăruieşte-i liniştea, siguranţa şi ocrotirea pe care numai tu i le poţi da.
***
Şi dacă ai făcut această călătorie în timp, în tine, acum, o vei putea face oricând. Simte-te îmbrăţişat(ă) în timp ce-l îmbrăţişezi, şi promite-i că vei reveni.
Că tu nu vei uita de el.
Promite-ţi că nu vei uita nicicând de tine.
.
Si… e ziua ta !
La mulţi ani, copil frumos !
.
Inmugureşte!
.
Deşi există câte o primăvară în fiecare an, mugurii apar ori de câte ori condiţiile interioare şi exterioare le permit, ca un semn al neostenirii vieţii de a merge mai departe.
Deşi sunt altoiţi pe ramuri vechi, mugurii nu au niciodată vârstă.
Mugurii nu au trecut, ci doar viitor.
Orice fiinţă care nu înmugureşte îşi refuză viitorul, rămânând încremenită într-un trecut perpetuu, pe care în mod amăgitor îl denumeşte prezent, tocmai pentru a putea trăi iluzia vieţii care curge.
Pentru ca un mugur să apară este întotdeauna nevoie ca el să spargă şi să străpungă platoşa dură a ramurii vechi, renunţând la iluzia de confort şi siguranţă pe care aceasta o oferă.
Fericite fiinţele care îşi descoperă mugurii, atunci când vor să îşi descopere viitorul!
Fericite, pentru că viitorul este al lor!
Viitorul este şi al tău!
Inmugureşte!
.
Chiar aşa! De ce?
Un înţelept vorbea publicului şi într-un moment al alocuţiunii sale a spus o glumă. Oamenii au râs cu poftă.
După câteva minute, vorbitorul a spus din nou aceeaşi glumă. De această dată mai puţini oameni au râs.
După alte câteva minute, înţeleptul a repetat din nou aceeaşi glumă. De această dată nu a mai râs nimeni. Unii dintre oameni au zâmbit uşor, în timp ce mulţi dintre ei au început să devină miraţi şi să se foiască, cumva încurcaţi de ceea ce se petrecea.
Inţeleptul a stat nemişcat şi i-a privit până când nimeni nu s-a mai mişcat şi nu s-a mai auzit nici o şoaptă din sală.
Atunci le-a spus:
– Vă este clar că nu puteţi râde mereu şi mereu la aceeaşi glumă.
Dar vă este clar de ce puteţi plânge mereu şi mereu pentru acelaşi lucru?
.
La taifas cu Radu 