Mi-e dor de Bau-Bau
Eu am crescut cu Bau-Bau.
O fi bine, o fi rău, habar nu am. Cert e că într-un fel sau altul s-a infiltrat în copilăria mea și mi-a atins multe dintre clipele de singurătate și, din câte îmi mai amintesc, mi-a pus pe jar multe dintre minutele ce precedau alunecarea în somn, după amiaza sau seara.
Cine știe câte sute sau mii de întrebări mi-oi fi formulat și câte îngrijorări oi fi trăit, gândindu-mă la posibilele locuri în care s-ar fi putut ascunde, sau la ce ar fi putut să-mi facă dacă m-ar fi prins de vreo mână sau picior.
Cu toate astea, nu era doar teamă și îngrijorare. Mai era și o anume curiozitate de a pătrunde misterul ce învăluia această tainică făptură, mai era și provocarea de a-l vedea, de a-l întâlni și de a-l învinge. Cumva, știam sau simțeam că întreaga lui putere stă în faptul că deși era aproape omniprezent, el nu apărea realmente niciodată… Dacă l-aș fi văzut, l-aș fi învins! Sigur!
Și apoi, în timp, acest mic nemernic a dispărut. Așa cum nu știu cum a apărut, tot așa nu știu nici cum a dispărut. Poate că a plecat el, de capul lui, sau poate că am început eu să-l ignor pe motiv că apăreau alte subiecte mai interesante: vreo carte, vreo bicicletă, vreo colegă de clasă sau cine știe ce altceva.
Și fiică-mea a crescut cu Bau-Bau.
Da, știu, probabil că merit orice comentariu critic pe tema asta. Dar așa eram atunci, povestea asta o știam, povestea asta i-am spus-o. Oricum, nu a durat prea mult până să ne dăm seama că revenirea în actualitate a acestui mic dar insidios tâlhar crea serioase probleme. Așa că prima dată l-am expediat în concediu, la mare. Văzând că povestea are succes, am dorit să permanentizez soluția, așa că „l-am emigrat” în Germania. For ever! Cred că și-acum bântuie tot pe acolo și sper doar că nu el produce toată vânzoleala aia socială pe care o văd uneori la televizor. Nu de alta dar m-aș simți atât de vinovat că le-am trimis pe cap nemților așa o problemă.
Te întrebi probabil de ce îți povestesc asta și de ce îmi e tare dor de Bau-Bau…
Nu de mult, mergând pe stradă, aud o mămică „educându-și” fetița, și pentru a obține probabil din partea ei mai multă ascultare și supunere, îi povestea despre pedofilii care vin să le facă rău copiilor. Am rămas literalmente cu gura căscată! Mă gândesc acum, oare ce reprezentare ar putea oferi o fetiță de 5-6 ani, noțiunii de pedofil?! Cum arată acesta în mintea ei și mai ales ce trăiri generează iminenta lui venire, „dacă n-o asculți pe mama”?
Ieri, cam în aceleași circumstanțe, o altă mămică își conducea cei 3 copii pe o alee între blocuri, probabil spre casă, și pentru a-i grăbi și a-i ajuta să atingă viteza ei, le spunea ceva despre „vânzătorii de organe” care-i prind pe copii, evident pentru a le goli trupurile și a le vinde organele unor bătrâni urâți și răi.
***
Ințelegi acum de ce îți povestesc despre Bau-Bau? De ce îmi e dor de el?
Dragă Bau-Baule, oriunde ai fi, vino înapoi!
Copiii sunt în mare pericol și doar tu îi mai poți ajuta.
Triunghiul iubirii (2)
Discuţiile avute în urma publicării articolului „Triunghiul iubirii” ca şi unele dintre comentariile ulterioare, postate aici sau pe Facebook, mă determină să revin asupra subiectului cu unele precizări, cu noi nuanţe şi cu unele interpretări dintr-o altă perspectivă. Pornind de la acelaşi model de bază, teoria iubirii a lui Robert Sternberg, subiectele pe care am să le ating acum sunt: realitatea iubirilor, mobilitatea şi evoluţia relaţiilor noastre, diferenţele de poziţionare ale partenerilor unei relaţii şi „negativul” triunghiului iubirii. . 1. Realitatea relaţiilor Fiecare iubire, ca fiecare relaţie dealtfel, se naşte din motivaţiile celor doi parteneri, în circumstanţe care sunt particulare fiecărei relaţii în parte, prin decizia fiecărui partener de a face parte din acea relaţie, din acea iubire. Circumstanţele sunt cele care îi pun pe cei doi parteneri faţă în faţă, care îi aduc în acelaşi cadru spaţio-temporal astfel încât aceştia să se cunoască şi să poată simţi emoţii şi sentimente pentru celălalt. Dacă cei doi nu fac parte din acelaşi spaţiu şi acelaşi timp, ei nu au cum să se cunoască şi ca atare nu au cum să intre într-o relaţie, nu au cum să se iubească. Istoria şi mai ales literatura consemnează situaţii, mai mult sau mai puţin reale, în care o persoană fie „iubeşte” pe cineva aflat la mare depărtare, persoană pe care nu a cunoscut-o cu adevărat niciodată, fie „iubeşte” o persoană dintr-o altă perioadă istorică, despre care a citit sau a auzit, sau i-a văzut reprezentarea grafică a chipului. In niciuna dintre aceste situaţii nu putem vorbi de existenţa unei relaţii reale, şi cu atât mai puţin de iubire. Persoana situată la depărtare, în timp sau spaţiu, nu reprezintă un partener real, ci cel mai adesea un ideal uman şi de iubire proiectat şi construit în mintea celuilalt. 2. Mobilitatea şi evoluţia relaţiilor Am descris în primul articol pe această temă care sunt, din perspectiva teoriei triangulare a iubirii a lui Robert Sternberg, ingredientele principale, coordonatele pe care se înscriu relaţiile dintre oameni, relaţii pe care adesea le numim iubiri, chiar dacă nu întotdeauna aceste relaţii corespund imaginii clasice despre iubire. Cele trei coordonate descriu o diagramă, ca o hartă, denumită Triunghiul iubirii, pe care poate fi înscrisă orice relaţie. Fiecare partener al unei relaţii îşi poate regăsi pe această diagramă propiul triunghi, care arată cum stau lucrurile din punctul său de vedere, al dorinţelor, al emoţiilor şi nu în ultimul rând, al intereselor sale. Triunghiul astfel desenat reprezintă un instantaneu al relaţiei, o fotografie al acelui moment. Cu toate acestea, ceea ce caracterizează viaţa omenească în cel mai înalt grad este schimbarea, fluenţa, dinamica. .
.
Astfel că odată cu schimbarea şi evoluţia fiecăruia dintre noi se schimbă şi relaţiile noastre. Unele dintre elementele care ne-au adus şi menţinut într-o relaţie se schimbă, evoluează odată cu noi, astfel încât unele dintre ele diminuează sau dispar, în timp ce altele apar sau se amplifică.
Asta înseamnă, din punctul de vedere al diagramei amintite, că şi aspectul propriului triunghi al iubirii se modifică, înseamnă că ne deplasăm pe această adevărată hartă a relaţiei.
Şi la fel se întâmplă şi cu partenerii noştri.
.
3. Diferenţele de poziţionare ale partenerilor unei relaţii
Atunci când analizăm orice relaţie, trebuie să privim lucrurile ţinând cont pe de-o parte de existenţa a doi parteneri, şi pe de altă parte de cantitatea de energie psihică pe care fiecare dintre aceştia o alocă fiecăruia dintre cei 3 parametri care definesc relaţia. Cu alte cuvinte, identificăm cum arată, cum se dispune efectiv în spaţiu, triunghiul iubirii al fiecărui partener, iar apoi analizăm cât de mult se suprapun (sau nu) cele două triunghiuri.
Vom identifica situaţii în care partenerii investesc mai mult în acelaşi element (spre exemplu amândoi acordă aceeaşi atenţie intimităţii) precum şi situaţii în care ei acordă atenţie deosebită unor parametri diferiţi (spre exemplu unul este centrat pe intimitate în timp ce celălalt este centrat pe pasiune, sau unul este centrat pe pasiune în timp ce celalalt este centrat pe angajament).
.
.
Felul în care arată triunghiul individual al iubirii al fiecărui partener ne indică modul în care acesta priveşte relaţia, în care se raportează la partenerul său la acest moment de timp. Mai laic spus, ce doreşte să primească de la partener, ce doreşte să dăruiască şi ce nu.
Modalitatea şi proporţia în care cele două triunghiuri, ale fiecărui partener se suprapun, şi mai ales diferenţele existente între acestea, ne indică domeniul din care provin eventualele probleme ale relaţiei respective.
4. „Negativul” triunghiului iubirii
In primul articol am descris şi am expus grafic cum poate fi interpretată relaţia dintre două persoane în funcţie de existenţa şi prevalenţa fiecăreia dintre cele trei componente: intimitatea, pasiunea şi angajamentul.
Aspecte extrem de interesante apar şi în situaţia în care analizăm situaţia cumva „pe invers”, interpretând de această dată absenţa unuia sau altuia dintre cei trei parametri, cu alte cuvinte definirea unei relaţii prin ceea ce ea nu are. Rezultatul este ceea ce eu am denumit negativul triunghiului iubirii, folosind un termen specific artei fotografice.
.
.
4.1. Relaţia fără angajament (iubirea romantică) – relaţia fără viitor
Caracterizată de existenţa doar a intimităţii şi a pasiunii, iubirea romantică conţine doar comunicare, deschidere faţă de partener şi atracţie fizică, sexuală. Ceea ce lipseşte pentru a fi o iubire completă este angajamentul, decizia pentru viitor, adică exact acel parametru care determină viabilitatea în timp a acestei relaţii. De aceea am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără viitor.
4.2. Relaţia fără pasiune (iubirea de companion) – relaţia fără plăcere
Această relaţie este caracterizată prin existenţa intimităţii, a deschiderii fără rezerve faţă de partener şi a angajamentului, adică a deciziei comune de a creea pas cu pas viitorul relaţiei. Elementul lipsă al acestei relaţii (faţă de iubirea completă) este pasiunea, atracţia fizică. Faptul că acest element lipseşte, văduveşte relaţia de erotism, una dintre sursele principale de plăcere din vieţile noastre. Acesta este şi motivul pentru care am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără plăcere.
4.3. Relaţia fără intimitate (iubirea fără sens, sau iubirea stupidă) – relaţia fără celălalt
Iubirea fără sens se bazează pe existenţa în viaţa celor doi parteneri a atracţiei fizice, a erotismului intens şi pasiunii, şi a angajamentului, a deciziei de a duce această relaţie mai departe în timp. Sternberg numeşte această relaţie ca fiind iubirea stupidă pentru că, în absenţa intimităţii, a deschiderii şi a comunicării fără rezerve cu partenerul, nu ai nici măcar cum să ştii cine şi ce este cu adevărat partenerul tău, care sunt nevoile, dorinţele sale, valorile în care crede şi visele pe care doreşte să şi le împlinească. Acesta este motivul pentru care am denumit negativul acestei relaţii ca fiind iubirea fără celălalt.
***
Imi imaginez că, la fel ca şi în momentul în care te-ai aflat în faţa primei diagrame a triunghiului iubirii, vei privi şi această nouă diagramă ca pe o hartă a propriei relaţii, căutând punctul în care te afli pe ea. Dacă înainte ai primit informaţii despre cele ce definesc poziţia ta pe această hartă, sper ca acest articol să-ţi furnizeze un nou set de informaţii, nu despre ceea ce există în relaţia ta, ci despre ceea ce lipseşte.
Analizând tu însuţi/însăţi informaţiile complete, din cele două articole, vei putea să-ţi evaluezi mult mai bine relaţia, propria participare la aceasta, şi vei putea decide ce ai de făcut. Fireşte, dacă vei constata că lucrurile nu te mulţumesc.
Vei putea identifica mai bine ce lipseşte şi către ce te îndrepţi, atât tu cât şi partenerul tău şi relaţia voastră.
Acceptând realitatea relaţiei în care te afli şi comparând-o cu idealul tău propriu, ştiind ceea ce ai şi ceea ce lipseşte, vei şti cu siguranţă ceea ce ai de făcut.
Oricum ar arăta lucrurile, iubeşte şi lasă-te iubit(ă)!
.
Azi e o zi foarte bună
. Din ce în ce mai mulţi oameni afirmă tot mai des, cu orice ocazie care se pretează unui astfel de subiect, că „gândurile tale determină calitatea vieţii pe care o trăieşti”. Poate că şi tu îţi spui adesea acest lucru, poate că şi tu repeţi adesea aceste cuvinte, ca pe o mantră care îţi va aduce schimbarea… care nu mai vine! De ce oare crezi că schimbarea nu se produce? De ce întârzie ea?
Pe lângă aceste întrebări, ţi-aş mai formula eu câteva:
Dacă cineva ar crede, chiar ar crede cu adevărat în sensul acestor cuvinte generoase, „gândurile tale îţi determină calitatea vieţii pe care o trăieşti”, ar crede în ele total şi profund…
… ar continua să facă zilnic aceleaşi lucruri?
… ar trăi mereu şi mereu acelaşi tip de viaţă?
… ar sta mereu cu ochii pironiţi spre viitor aşteptând să vină un miracol care să-i schimbe viaţa?
.
.
Răspunsurile tale ţi-ar putea spune cu precizie CÂND va apare schimbarea pe care o doreşti.
.
.
Omul schimbării
Omenirea, atât ca specie cât şi prin fiecare individ în parte, trece printr-o tranziţie majoră în acest moment. Acest lucru duce la multiple schimbări, individuale sau colective, atât în planul fizic, cât şi în cel emoţional şi în cel spiritual.
Deseori, atunci când trecem prin aceste schimbări, ne putem simţi confuzi, rătăciţi, pierduţi în acel vid dintre „ceea ce a fost” şi „ceea ce urmează”. Chiar dacă ne simţim în acest fel, nu ar trebui să devenim disperaţi. Am putea în schimb să conştientizăm că sentimentul de rătăcire, de confuzie, provine din confruntarea directă şi abruptă cu necunoscutul. Tocmai ieşim din ceva ce cunoaştem şi suntem pe cale să intrăm sau să creăm ceva nou. Dar cum spuneam, nu ar trebui să disperăm. Nimeni nu cunoaşte dinainte ce urmează să fie.
Ei bine, în aceste etape de tranziţie se întâmplă cu regularitate ceva ce vine în ajutorul nostru, facilitând trecerea, schimbarea prin care tocmai lunecăm în derivă: apare o persoană aparte. Şi această persoană aparte vine spre a îndeplini, de regulă, acest unic rol al său în viaţa noastră: să ne ghideze în perioada de tranziţie de la o stare la alta, în mutarea dintr-un loc în altul.Atât. Apoi pleacă.De obicei, această persoană nu rămâne în viaţa noastră, nici definitiv, şi nici măcar pe termen lung, neajungând să facă parte din proiecţiile şi fanteziile pe care le-am putea creea despre ea. Doar îşi îndeplineşte menirea de a ne ajuta să mergem mai departe în spaţiu şi în noi.
Am putea numi această persoană specială, omul schimbării.
Dar cine este această persoană, cine este omul schimbării?
Poate fi un prieten sau iubit, poate fi un fost coleg sau o cunoştinţă mai veche dar nu foarte apropiată, răsărită parcă din neant în drumul vieţii noastre. Uneori poate fi o persoană necunoscută până atunci, un „total stranger” a cărui apariţie providenţială pare să reaşeze din nou punctele cardinale ale tranziţiei noastre la locurile lor.
.
Hello!
Tocmai ai făcut cunoştinţă cu omul schimbării prin care treci.
Această persoană este cineva pe care tu l-ai atras (sau ai atras-o) în viaţa ta, prin gândurile tale, prin tot ceea ce ai emis în timpul chinuitoarelor căutări ale direcţiei, sensului şi finalităţii schimbării tale. Ai atras-o ca să te ajute să găseşti aceste repere şi apoi să le urmezi. Să le urmezi tu! Nu el sau ea.
In acest moment apare o etapă şi o stare aparte, deopotrivă stranie şi delicată. Poţi simţi sentimentul că tocmai ai atras în viaţa ta ceea ce foarte mulţi oameni numesc sufletul pereche.
Unii folosesc acest termen acordându-i un sens romantic, pentru a desemna o persoană alături de care le-ar plăcea să trăiască încă mulţi ani de acum înainte, poate toată viaţa.
Alţii folosesc acest termen într-un sens metafizic, pentru a desemna acel suflet cu care îşi imaginează că împărtăşesc puternice legături karmice, care transced timpului şi vieţilor succesive, şi care se reîntâlnesc periodic tocmai pentru a se ajuta şi sprijini reciproc în depăşirea obstacolelor şi greutăţilor întâmpinate în parcurgerea acestor meandre nesfârşite ale vieţii. Nu doresc să comentez acum asupra acestor considerente, din cel puţin două motive. Intâi că nimeni, şi ca atare nici eu, nu ţi le poate confirma sau infirma. Apoi, pentru că oricum, convingerile mele nu au nici o relevanţă pentru viaţa ta, singura lor valabilitate fiind în interiorul vieţii mele. Şi-apoi, cu ce drept aş putea chiar şi doar încerca să-ţi insuflu lucruri în care eu aş putea să cred sau să demolez lucruri în care tu ai putea să crezi?
Ceea ce vreau să-ţi subliniez este faptul că şi într-o situaţie şi în alta, convingerea se formează în mintea ta într-un moment în care eşti confuz(ă). Nu uita că până ieri, când ai cunoscut omul schimbării din viaţa ta, nu ştiai nici măcar încotro te vei îndrepta azi. Cu alte cuvinte, lasă lucrurile să evolueze şi amână puţin momentul concluziilor.
Iar atunci când o vei face, fă-o cu precauţie, pentru a evita fixarea unor aşteptări ce nu se vor împlini, pentru a evita să te simţi rănit(ă).
Incearcă să înţelegi rolul acelei persoane în viaţa ta şi să-l accepţi. Acea persoană îşi trăieşte propria viaţă, indiferent şi independent de rolul şi de karma pe care tu i le atribui în convingerile tale. Îşi îndeplineşte rolul faţă de tine, apoi pleacă.
Prezenţa sa în viaţa ta şi/sau asocierea episodică cu tine nu are nici o legătură cu dragostea aşa cum o percepem în general. Prezenţa sa are de-a face cu „trezirea” şi deschiderea ta spre o realitate mai mare, o realitate „de deasupra” a ceea ce ai văzut până acum. Şi face acest lucru, apoi pleacă.
Uneori pleacă pentru a-ţi oferi timp pentru ca sufletul tău să se vindece de toate acele probleme care au făcut necesară schimbarea din viaţa ta.
Uneori, poate că da, între tine şi omul schimbării se leagă o relaţie. Cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci în legătură cu aceasta este să o laşi să evolueze de la sine. Nu ai de ce să forţezi lucrurile în nici un fel. De altfel, dacă ai face-o, practic ţi-ai contrazice propriile convingeri: dacă el este destinat să fie în viaţa ta, dacă el este sufletul tău pereche într-o viziune romantică, va fi acolo, lângă tine, indiferent de circumstanţe, chiar dacă nu întotdeauna în rolul pe care tu i-l atribui. Iar dacă nu este aşa, el sau ea nu vor fi acolo, lângă tine, indiferent cât de mult îţi doreşti sau forţezi lucrurile.
Lucrurile funcţionează şi în această situaţie ca în orice relaţie: fie amândoi îşi doresc relaţia, fie relaţia nu există.
Revenind la paradigma schimbării, recapitulez pe scurt: în vieţile noastre apar circumstanţe şi condiţii ce determină necesitatea unei schimbări. Gândurile, emoţiile şi nevoile noastre determină, graţie faimoasei legi a atracţiei, apariţia unei persoane cu un rol important în realizarea schimbării. Această persoană are rol de orientare sau chiar de ghidare a direcţiei şi sensului schimbării, şi uneori, creează un cap de pod menit să favorizeze implementarea şi susţinerea schimbării. Un cap de pod pe cuprinsul căruia să învăţăm să acceptăm şi să permanentizăm absenţa a ceea ce am scos din vieţile noastre, un cap de pod în cuprinsul căruia să ne identificăm nevoile încă neconştientizate, să identificăm ceea ce dorim să aducem şi să păstrăm de acum înainte în viaţă.
După ce se întâmplă toate aceste lucruri, rolul determinant al omului schimbării se termină. Ne-a orientat, ne-a îndrumat sau ne-a ghidat… şi gata. Această persoană pleacă. Sau cel puţin, e liberă să plece .
Fireşte că în această perioadă a schimbării, o mare parte din interesul, respectul sau afecţiunea noastră este direcţionată faţă de această persoană. O investim cu tot ce este mai bun în noi şi cu tot ceea ce ne dorim. Pe toate le vedem în ea, rezultat al proiecţiilor noastre. Este ceea ce în psihanaliză poartă denumirea de transfer. Iar dacă acest transfer este motorul schimbării, în final el devine frâna desprinderii.
Ca să mă fac şi mai bine înţeles, o să apelez la o metaforă uşor exagerată dar care exprimă pregnant sensul cuvintelor mele.
Pentru a lansa o rachetă ai nevoie de o rampă. Aceasta îi asigură rachetei orientarea în direcţia dorită, îi oferă înclinaţia necesară, îi asigură impulsul iniţial, startul, precum şi parcurgerea ghidată a primilor metri. Odată ajunsă la capătul rampei, racheta se lansează şi devine autonomă faţă de rampă.
Ei bine, ce s-ar întâmpla dacă racheta nu mai „vrea” să se desprindă de rampă? La ce bun toate cele de mai sus?
Desprinderea de omul schimbării prin care treci înseamnă mai mult decât semnalul că aceasta s-a terminat. Inseamnă că ai înţeles că fiecare dintre noi suntem pe cont propriu în evoluţia noastră interioară.
Inseamnă că ai înţeles că însuşi sensul schimbărilor pe care alegem (sau nu) să le operăm în vieţile noastre, este reprezentat de propria evoluţie interioară.
Dacă simţi că o schimbare este fie necesară, fie pe cale să se petreacă în viaţa ta, priveşte spre omul schimbării care nu va întârzia să apară, pentru că gândurile tale îl cheamă deja. El poate „bate la uşă” oricând. Trebuie doar să fii acolo şi să deschizi.
Bucură-te de tot ceea ce trăieşti alături de această persoană, de tot ceea ce înveţi, de tot timpul pe care îl petreceţi împreună. Nu uita nici o clipă că sensul schimbării este construcţia unui nou „eu” al tău, este dezvoltarea ta, că finalitatea acesteia este ca tu să ieşi din schimbare autonom(ă) şi nu dependent(ă), stăpân(ă) pe propria viaţă şi evoluţie ulterioară.
Preţuieşte tot ceea ce împarţi sau împărtăşeşti cu omul schimbării prin care treci.
Apoi fii gata să mergi mai departe!
.
Fenomenul downshifting (1) – Dincolo de top-management
Ai tras din greu… Ai îndeplinit target-uri, ai respectat deadline-uri, te-ai spetit nopţi la rând cu strategii, analize, prognoze şi rapoarte…Şi ai câştigat de toate: bani, funcţii, bunuri, şi multe altele pe care ţi le-ai dorit.
Îţi plac şi te foloseşti cu plăcere de toate acestea, dar…
Apare într-o zi un „dar…” după care nu ştii ce ai putea adăuga. Simţi că nu eşti în întregime ok chiar dacă ai toate acestea. Apare un moment în care parcă nu te mai identifici cu acel atlet economic şi social care ai fost până atunci, deşi competiţia continuă şi tu ai rămas în continuare unul dintre concurenţi.
Un moment în care realizezi că ai câştigat mult mai multe decât bani, averi sau funcţii, pe mult mai multe planuri. Şi s-a întâmplat aşa pentru că ţi-ai păstrat mintea deschisă şi conştiinţa „pe recepţie”, atente nu numai la semnalele din exterior dar şi la cele din interior.
Un moment în care realizezi pregnant şi plenar că tu nu eşti Bentley-ul tău, că tu nu eşti somptuosul tău birou, că tu nu eşti costumul tău ultimul răcnet făcut pe comandă la cea mai scumpă casă de modă, că tu nu eşti funcţia ta înscrisă cu litere aurite pe cartea ta de vizită, că tu nu eşti casa ta cea scumpă aşezată într-o poziţie de belvedere a oraşului…
Un moment în care realizezi cât de exterioare ţie şi personalităţii tale sunt toate aceste lucruri, chiar dacă ai tras din greu pentru ele.
Un moment în care ai vrea să ajungi din nou la tine, la acel eu care a rămas îngropat undeva adânc sub straturile de poleială cu care te-ai acoperit în timp ce urcai transpirat şi transfigurat scara socială. Un eu care ar vrea să simtă alte bucurii, noi, dar totuşi vechi: să meargă pe jos, prin forfota oraşului, să regăsească frumuseţea naturii, să resimtă plăcerea de a trăi fără nici un fel de presiuni, să-şi permită luxul de a programa lucruri şi în afara intervalului dintre două termene, sau chiar luxul de a nu programa nimic şi de a trăi pur şi simplu plutind la vale prin curentul timpului şi al evenimentelor. Un eu care vrea să schimbe viteza, în jos, pentru a putea privi la pas fiecare om, sau copac, sau floare sau apă pe lângă care treci, care vrea să atingă, să miroase, să guste… totul.
Şi toate astea nu puteai să le faci din Bentley.
Astfel că într-o zi laşi maşina în parcare şi porneşti pe jos…
Apoi, într-o altă zi constaţi că paşii te poartă într-un parc, în loc să te ducă în impozantul mausoleu în care lucrezi, realizând că până atunci ai fost la fel de viu ca şi o mumie de acum 3000 de ani…
Într-o altă zi faci aceleaşi lucruri, dar constaţi că nu ai pe tine decât o pereche de jeans şi un tricou, şi te distrează copios privirile mirate şi zâmbetele profesional îngheţate ale celor pe care îi conduci. Incă…
Pentru că începi să te gândeşti şi la asta…
Deşi acest fenomen nu este caracteristic doar noului continent, capitaliştii de peste ocean ţi-ar spune: You’re downshifting, my friend!
***
Un comentariu extrem de interesant asupra fenomenului downshifting, asupra resorturilor intime ale acestuia, într-un interviu al doamnei Aurora Liiceanu, interviu realizat de Eugen Dumbravă.
***
Downshifting-ul s-a născut din refuzul societăţii occidentale (care de fapt este o expresie postmaterialistă) de a nu deveni sclavul valorilor materiale şi de a-ţi consuma toată existenţa alergând după bani, după o poziţie ierarhică. Downshifting-ul înseamnă refuzul de a intra într-o anume înregimentare (prin dresaj), refuzul poziţiei, refuzul salariilor mari etc.
Pentru simplul motiv că „doar te plătesc, nu?” În niciun loc, sau meserie, densitatea de impostori pe metru pătrat nu e mai mare ca în marketing şi publicitate.
E interesant că mai mult este afectată partea feminină, pentru că, dacă înainte exista acest stereotip – când ai o fată este bine să intre în învăţământ (învăţământul a fost totdeauna feminizat, pentru că îţi permite să mai creşti un copil, să mai faci o mâncare, să mai stai pe acasă şi să ai timp pentru datoriile de femeie, care trebuie să ţină şi o casă), astăzi, este ciudat pentru că nu se mai întâmplă, fetele nu se mai fac deloc profesoare – intră în jurnalism, dacă au noroc lucrează la televiziuni -, iar cele care mai există, se duc mai degrabă la grădiniţe particulare pentru bani mai mulţi. Deci, majoritatea intră în jurnalism şi în marketing, profesii extrem de consumatoare de timp, extrem de mobile şi de dinamice, la care salariile pot fi substanţiale, dar dacă stai să te gândeşti mai atent îţi dai seama că de fapt sunt foarte prost plătite pentru cât de rar dau pe acasă.
De ce a apărut downshiftingul? Pentru că este vorba de manipulare, de o anume condiţionare în privinţa statutului de consumator. Se zice că femeile vin târziu acasă, dar cu foarte mulţi bani, cu banii aceia cumpără foarte multe lucruri şi îl fac pe copil să devină la rândul lui consumator şi îl condiţionează. Copilul, la rândul lui, este plin de bani, dar fără părinţi – copilul neglijat dar cu bani, poate ajunge violent, sau poate fugi de acasă. Consumul de droguri este şi o formă de protest nu numai o adicţie, un semnal de alarmă pentru părinţi, pentru că imitaţia nu este suficientă ca să explice răspândirea acestui fenomen.
Ca fenomen, downshifting-ul nu merge la noi, mai ales pentru că el are şi o componentă intelectuală, care include preluarea critică a valorilor, posibilitatea de a fi reflexiv cu propria ta viaţă, plasarea într-un câmp al învăţării de calitate ai al creşterii personale, practic imposibilă în condiţiile în care stai zece ore la serviciu, te duci la workshopuri, teambuilding-uri (aflate la noi în plină modă). Toate duc la confiscarea individului pentru profit.
Ţineţi minte că în ’90 atracţia faţă de domeniul privat a fost mărită şi prin schimbarea limbajului de nomenclatură a muncii, orice contabil era director economic. Toate aceste etichete care câteodată nu mai aduc bani, dar care psihologic motivează individul şi îl fac ca să accepte să lucreze mai mult, uneori fără o creştere salarială, pentru prestigiu, flatează nevoia de statut. Este vorba despre o nevoie psihologică folosită foarte mult în manipulare. Atâta vreme s-a spus că nu este bine să existe relaţii soţ-soţie la slujbă, acum se reia ceva care seamănă foarte mult cu comunismul. Dimpotrivă, trebuie să fie căsătoriţi, să stea cât mai mult acolo, să aibă grădiniţă pentru copii şi unde să mănânce, individul nu mai are decât week-endul care uneori poate fi petrecut cu colegii de la slujbă în continuare, deci practic este o „deprivatizare” a individului. Aceasta se întâmplă la noi şi oamenii nu au nici un pic de spirit critic, au sărit cu atâta grabă în această poveste care este realmente gândită foarte bine, tocmai pentru a confisca total un individ în favoarea profitului.
Psihologii s-au gândit foarte bine, creşte numărul de divorţuri, femeile şi bărbaţii nu mai pot sta împreună nici măcar în week-end deoarece toate aceste reuniuni (teambuilding-uri) se fac de obicei în afară, se cheltuie foarte mulţi bani, te încântă că este un hotel scump, dar trebuie să răspunzi la întrebarea ce se întâmplă cu familia, pe care nu poţi să o neglijezi.
Ideea transmisă prin downshifting este aceea de a învăţa să ştii când să te opreşti, pentru că nu ai nevoie de mai mult ca să poţi să ai satisfacţii nebănuite în viaţă, să nu devii un robot, un om „simplificat”, un nevrotic sau un isteric.
Acesta necesită o depăşire a ideii de supravieţuire, un om care supravieţuieşte fie nu mai face nimic şi atunci îl târăşte societatea ca stat, fie intră în această cursă pentru că nu mai vede nici o altă alegere. Când ai foarte mulţi bani şi continui să munceşti ca un robot, sau când ai mult mai mult decât îţi trebuie, ideea de a reconsidera ce îţi trebuie (cu cele două componente: materială şi spirituală) e vitală. Partea spirituală nu se poate face în supravieţuire.
Deteriorarea relaţiilor interpersonale este o consecinţă a lipsei de timp.
Vedem în filme poliţişti extraordinar de motivaţi, care lucrează foarte mult şi sunt părăsiţi de soţii (aici poate că nu este vorba de partea materială, ci de faptul că nu eşti în stare să ai o proporţie fericită, echilibrată între investiţiile pe care le faci profesional faţă de cele pentru familie), care stau cu o sticlă de whisky singuri în camere destul de modeste. Este vorba de a-ţi regândi existenta şi de a vedea ce priorităţi trebuie să ai în raport cu o existenţă în care să nu uiţi că există şi natură şi timp liber, să revalorizezi prietenii şi lectura, să te uiţi în dreapta sau stânga, să ai surse multiple de satisfacţie personală. Acest lucru cred că la noi încă nu este posibil, suntem încă morţi după vitrine.
Cred că downshifting-ul aduce o mai bună convieţuire între „a fi” şi „a face”, pentru că se zice că occidentul este centrat pe „a face”, fără simţ critic, iar ceilalţi sunt pe „a fi”, fără simţ critic (se zice că în India există obezitate spirituală, iar în America există obezitate materială). Totuşi, în civilizaţie există nevoia de confort, de a nu te chinui, nu poţi dormi pe stradă, nu poţi trăi în halul în care se trăieşte în ţările cu obezitate spirituală. Nu suntem în stare să luăm ce e bun dintr-un loc şi ce e bun din celălalt loc şi să facem o sinteză care să fie superioară fiecăreia din cele două forme, să nu trăim în extreme.
Retina îşi pierde sensibilitatea atâta vreme cât nu mai exersează alt peisaj decât cănile de cafea, aparatele de făcut cafele şi monitorul computerului. De altfel, şi lectura s-a pierdut tot din acest motiv şi cred că se petrec anumite lucruri foarte interesante din punct de vedere psihologic: se măreşte nevoia aceasta isterică de alternanţă, de schimbare, pe care o propune modernitatea în detrimentul capacităţii de concentrare. Filmele de acţiune induc un ritm alert al vieţii, care se răsfrânge asupra psihismelor noastre.
Toefler spunea că oamenii nu mai investesc în alţi oameni, investesc în obiecte de aruncat, de unică folosinţă. Un anumit tip de cultură a relaţiei se pierde, având în vedere că suntem interşanjabili, oamenii nu se mai fixează în relaţii de lungă durată, suntem ca într-o mişcare browniană, toţi oamenii sunt frumoşi, frumuseţea se vinde, această cursă de a fi altul şi un refuz de a fi tu până la urmă.
Aceasta necorelare între nevoia de afirmare a Eu-lui (a devenit din ce în ce mai mică afirmarea de sine, trebuie să semeni cu Cher, cu Britney Spears) şi dependenţa de alţii, de grup, reprezintă o negare a unor principii psihologice adânci, care sigur modifică structura personalităţii. Nevoia excesivă de imitare – modelele celebrităţii, admiraţia pentru persoanele cu vizibilitate socială, care apar la televiziune, publicitate, aceste identificări care se propun şi care sunt preluate cu totul necritic este proprie prezentului. Televiziunea este o oportunitate foarte căutată pentru că vizibilitatea socială poate avea efecte pozitive: găseşti o slujbă, îţi faci relaţii, te poţi cupla, poţi să faci aranjamente, te poţi „marketa” etc.
Downshiftingul este şi un refuz al formei fără conţinut. Astăzi, industria schimbării, a denaturării, sau a renaturarii, chirugia estetică, de pildă, e la modă pentru că inegalitatea prin natură era singurul lucru care făcea ca oamenii să fie diferiţi cel puţin din punct de vedere fizic. Acum, dacă se pierde acest lucru – cum este şi firesc – posibila explicaţie ar fi că nu putea să se nască decât într-o epocă în care s-a lansat transplantul şi clonarea. Cineva spunea într-un interviu că „toţi oamenii vor fi foarte diferiţi, foarte frumoşi, la fel”. Nu este decât o schimbare a formei, conţinutul nu contează. Imaginea este totul!
Suntem în pline provocări ale identităţii: cine eşti, ce alegi, de unde eşti, din ce grupă faci parte. Avem foarte multă informaţie, câmpul de alegeri este uriaş, dar ne lipseşte discernământul şi ne lipsesc criteriile. De ce este bine aşa şi de ce nu este bine aşa?
Dacă înainte opoziţia între bine şi rău avea o demarcaţie clară, existau precepte religioase – aşa e bine, aşa nu e bine -, astăzi nimeni nu îţi spune ce e bine şi ce e rău. Tu trebuie să alegi şi să suporţi consecinţele.
.
.
Interviu cu Aurora Liiceanu, realizat de Eugen Dumbravă
Hipnoza propriului rol
Nu ştiu dacă ceea ce urmează să citeşti este despre cea mai mare sursă de nefericire… Sunt dispus însă să pun pariu că este una dintre cele mai mari surse de autosabotaj din viaţa majorităţii oamenilor. Mai simplu şi mai direct spus: cam toate problemele majore cu care se confruntă un om matur în viață îşi au originea în acest loc. Eu numesc acest “loc” confuzia de rol sau hipnoza rolului. Ce este de fapt aceasta? . Uite câteva exemple: Munceşti până la ore târzii în noapte şi când ajungi acasă rupt de oboseală adormi fără să apuci să schimbi câteva cuvinte cu cei dragi. Te străduieşti din răsputeri să fii prietenul tuturor şi din cauza asta nu spui NU când ți se cere ajutorul, ceea ce te face să ratezi termene limită şi atragi dezaprobarea celor din jur. Te dedici educației copiilor tăi până la punctul în care îți compromiți cariera, viața socială şi îți încalci propriile dorințe şi valori. Cunoşti pe cineva într-o astfel de situație ? Eu da ! Ce putem face ? Hai să explorăm puțin cauzele, după care îți voi propune câteva soluții, urmând ca tu să decizi care e cea mai potrivită pentru tine. . Autohipnoza rolului In orice moment al vieții tale mature te exprimi prin interpretarea unei serii de roluri: parinte, angajat sau antreprenor, soț sau soție, mentor, expert, om de echipa, etc. Problema este că unul sau două din aceste roluri îți vin “mănuşă” iar altele nu ți se prea potrivesc. Aşa că, începi să petreci tot mai mult timp în rolurile care îți plac şi care ţi se potrivesc şi devii din ce în ce mai bun la ele… Altfel spus, te manifeşti conform ziselor lui Aristotel: Suntem ceea ce facem în mod repetat, de aceea măiestria nu este un act ci o deprindere. Rolul pe care îl îmbrățişezi cel mai mult începe să te definească ca om. Tu începi să te percepi pe tine ca ființă prin prisma acelui rol mai mult decât prin oricare altul.
Mi-aduc aminte că în facultate am cunoscut un tip pentru care era atât de important faptul că era student la drept, încât se recomanda când făcea cunoştință cu cineva aşa: Alex, student la drept. La un moment dat, la o petrecere în cadrul căreia a făcut cunoştință cu mai multă lume, ajunsese să uite să mai spună “Alex”. … aşa că am fost martorul uimit al unui tip care dădea mâna cu nişte necunoscuți şi se recomanda “student la drept”…
Atunci mi s-a părut foarte amuzantă situația, dar acum o consider tragi-comică. Dacă ajungi să te autodefineşti prin rolul social pe care îl joci chiar mai mult decât prin propriul tău nume, rişti să nu prea mai ştii cine eşti cu adevărat…
E un soi de autohipnoză a rolului tău, care te scoate din contactul cu tine însuți/însăți.
Asta se traduce printr-o relație foarte proastă cu propria-ți persoană, pentru că în loc să te raportezi la tine ca la acea ființă trăitoare în trupul tău, care are nevoi, valori, inteligență, intuiție, voință şi energie vitală, te raportezi la tine ca la o etichetă socială dictată de şcoală, comunitate sau mass-media.
.
Hipnoza rolului celuilalt
În plus, există o situație de comunicare în care hipnoza rolului poate duce la relații nesănătoase pe termen lung.
Iată un caz concret: Mama şi fiul !
Mama vrea ca fiul ei să se facă doctor iar fiul iubeşte desenul şi vrea să se facă arhitect. Aici avem două roluri: rolul de mamă şi rolul de fiu – ambele roluri foarte puternice.
Sunt ele unicele roluri pe care le joacă cei doi ?
Nu cumva mama mai este pe lângă mamă şi femeie ? Nu cumva mai este şi soție ? Nu este şi gospodină ? Nu este eventual şi femeie de carieră… ?
Copilul, la rândul lui, nu cumva este şi prieten pentru unii din colegii lui ? Nu este şi iubit pentru… iubita lui ? Nu este şi desenator pasionat ? Nu este şi bărbat (chiar dacă în curs de maturizare) ?
Dacă cei doi ar reuşi, cu sau fără ajutor, să iasă din pozițiile fixe din care îşi exercită relația: mamă – fiu, şi ar privi realitatea din toate celelalte roluri, oare ar rămâne la fel de fermi pe poziții ?
Părerea mea este că nu !
Hipnoza pe care o propagă rolul de mamă asupra copilului îl poate face pe acesta să gândească: Nu am de ales… e mama mea şi nu o pot dezamăgi… este important ca un copil să asculte de mama lui…
Hipnoza pe care o propagă rolul de copil asupra mamei o poate face pe aceasta să gândească: Copilul meu e vulnerabil. Trebuie să îl protejez. El trebuie să facă ce îi spun pentru că am trecut prin viață şi ştiu mai bine ca el cum stau lucrurile…
Dar oare chiar aşa să fie ?
Aşa este !
Din perspectiva strictă a rolului de mamă respectiv de copil, aşa pot sta lucrurile !
Şi totuşi… la nivel profund amândoi sunt nemulțumiți…
.
Ce e de făcut ?
Dacă te afli într-o astfel de situație fă o listă cu cele mai importante 5-6 roluri din viața ta şi răspunde la câteva întrebări:
În această situație, cum ar fi bine să acționez din rolul meu de…. ?
Dar din cel de….. ?
Ce alte roluri ar merita să ia parte la decizie ?
Ce îmi spune intuiția ?
Care din rolurile de mai sus mă reprezintă mai mult pe mine ca om şi care sunt mai mult formate prin satisfacerea aşteptărilor celorlalți ?
Cum îmi pot exercita în acest caz mai bine şi alt rol decât cel cu care sunt prins în conflict ?
Răspunzând la aceste întrebări vei căpăta mai multă claritate, iar aceasta este prima condiție pentru ieşirea din blocaj.
O altă modalitate ca să ieşi dintr-un astfel de blocaj este să cauți experiențe prin care percepțiile tale despre roluri se schimbă radical. De exemplu, dacă ai un conflict cu şeful tău, ai putea să cauți modele de rol foarte diferite de cele din zona şef – subaltern. Exemple tipice aici sunt antreprenorii sau liber profesioniştii. Aceştia au moduri de gândire foarte diferite de mentalitatea angajatului sau a managerului clasic pentru că trăiesc în alt tip de lume. În compania lor poți dobândi percepții noi pentru simplul motiv că poți să vezi în acțiune alte roluri şi implicit alte comportamente.
De fapt, presupun că e destul de evident că sfaturile pe care le-ai putea primi de la un manager sau de la un alt subaltern sunt destul de diferite de soluțiile la o astfel de problemă sugerate de un antreprenor sau un freelancer…
.
În concluzie, atunci când simți că te afli într-o situație de blocaj sau eşti în conflict cu cineva, verifică din ce rol ai intrat în acel blocaj sau conflict. Nu cumva există şi alte roluri din viața ta pe care ai putea să le foloseşti drept resurse pentru viitoarele tale alegeri ?
Inlocuieşte personajul şi rolul pe care l-ai identificat cu un alt rol pe care îl ai în acel moment al vieţii tale. O să fii uimit(ă) de cum se schimbă perspectiva şi dinamica alegerii sau opţiunilor pe care le ai. Pentru că, la fel ca într-un film sau într-o piesă de teatru, până la urmă la fel ca şi în viaţă, dacă un personaj se schimbă, dacă îşi schimbă caracterul şi atitudinea, şi celelalte personaje reacţionează în consecinţă.
.
Crezi că acest mecanism va funcţiona şi pe scena vieţii tale?
Eu cred că da !
Dar este dreptul tău să verifici şi să afli cum multiplele tale roluri pot deveni resurse pentru viitoare alegeri.
.
Succes!
Sursa: http://www.andyszekely.ro/hipnoza-rolului/
.
Pur şi simplu despre a fi
Există două moduri fundamentale de a exista în lume şi în viaţă:
- Starea de uitare a fiinţei;
- Starea de asumare a fiinţei.
Atunci când o persoană trăieşte într-o stare de uitare a fiinţei, aceasta vieţuieşte într-o lume a obiectelor şi se cufundă în distracţiile (venind de la distragere, nu neapărat de la ceea ce generează plăcerea) cotidiene ale vieţii. Aceşti oameni sunt omogenizaţi, absorbiţi de zgomotul de fond al societăţii, de vorbăria inutilă care parazitează comunicarea reală şi în impersonalul se.
Aceste persoane capitulează zilnic în faţa lumii de fiecare zi.
Preocuparea lor fundamentală este reprezentată de grija pentru cum sunt lucrurile.
.
In cealaltă stare, cea de asumare a fiinţei, preocuparea fundamentală nu este legată de cum sunt lucrurile ci de faptul că sunt. Şi această preocupare este reprezentată pe de-o parte de o mirare şi curiozitate continuă a faptului că ele, lucrurile, sunt, iar pe de altă parte de o bucurie autentică a faptului că respectiva persoană este martoră la existenţa şi manifestarea a ceea ce este.
A exista în acest fel înseamnă a ţine seama în permanenţă de fiinţă. Şi asta înseamnă să fii atent(ă) nu numai la fragilitatea ta ci şi la responsabilităţile pe care le ai faţă de tine. Această modalitate ontologică este unica ce ne oferă contactul cu EU-ul nostru autentic, cu propria autocreaţie.
Această modalitate de a exista este singurul loc în care putem găsi puterea de a ne schimba. Atunci când simţim nevoia, dacă vrem, şi aşa cum vrem.
.
În mod obişnuit şi din păcate într-o proporţie covârşitoare, atât a numărului cât şi a timpului, oamenii trăiesc în prima stare. Uitarea de sine este modul cotidian de existenţă.
Heidegger numeşte acest mod de viaţă inautentic, un mod în care persoana nu conştientizează cine este autorul lumii şi vieţii sale, un mod de viaţă în care persoana cade şi din care evadează, în care e tranchilizată, în care evită alegerile şi în care, prin raportarea perpetuă la exterior şi la lucruri, se simte confiscată de ceilalţi, un ceilalţi atât de impersonal de fapt încât într-un târziu, persoana îşi simte viaţa confiscată de nimeni.
Atunci când cineva intră în al doilea mod de a fi, acela de asumare a fiinţei, atunci acea persoană există în mod autentic. In această stare, persoana ajunge să-şi dea seama cine este: un EU transcendental, care creează şi construieşte, dar şi un EU empiric, creat şi construit.
In acest mod de existenţă persoana îşi acceptă şi îşi îmbrăţişează posibilităţile şi limitele. Se confruntă cu propria libertate dar şi cu libertăţile celorlalţi.
In această stare, persoana înţelege şi se confruntă cu infinitatea de posibilităţi ale secundei dar şi cu imprevizibilitatea şi neantul secundei morţii. Este cuprinsă de angoasă în faţa lor, iar această angoasă determină deschiderea uşilor spre sine.
Găsirea şi experimentarea echilibrului între prezent şi neant reprezintă condiţia ce face posibilă viaţa autentică.
.
comentariu după Martin Heidegger şi Irvin Yalom
.
La taifas cu Radu 